La răscrucea marilor imperii

Despre Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, pe vremea în care erau formaţiuni statale de sine stătătoare, se spunea că se aflau la răscrucea marilor imperii. Vecinii noştri puternici de atunci făceau jocurile în partea aceasta a Europei şi nu întotdeauna am reuşit să jonglăm cu interesele lor astfel încât să ieşim în câştig. Au fost însă şi momente în care datorită neînţelegerilor dintre aceste imperii am reuşit să obţinem rezultate importante atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung; mă refer aici la Unirea de la 1859, obţinerea Independenţei de Stat, la 1877 şi Marea Unire de la Alba Iulia din 1918. Nu trebuie să uităm nici că anumite acorduri dintre „stăpânii lumii” ne-au aruncat în braţele tătucului Stalin, de care nu am scăpat nici după moartea sa. La fel de adevărat este că România a obţinut lucruri importante şi datorită înţelegerilor dintre marile puteri, Revoluţia din 1989 nefiind posibilă fără acordul de la Malta între Mihail Gorbaciov şi George Bush.
Şi acum, la fel cum se întâmpla de-a lungul întregii sale istorii, România se află tot într-o zonă de confluenţă a marilor puteri, chiar dacă nu mai este vorba despre vecinii de graniţă. Statele Unite ale Americii sunt interesate de noi din punct de vedere strategic, iar orientarea preşedintelui Traian Bă­sescu este clar pro americană. Ţara a avut de câştigat, de pe urma acestui lucru, a fost primită în NATO, în Uniunea Europeană, suntem incluşi într-un sistem de apărare coordonat de la Washington, dar a avut şi de pierdut, pentru că a renunţat la relaţiile cu statele care nu se află în graţiile politicienilor nord-americani. După Revoluţie, s-au pierdut contracte importante cu ţările din fosta URSS, şi mă refer aici în special la Rusia, s-au pierdut contracte cu Iranul, cu Irakul, cu China şi enumerarea ar putea continua. Interesul pentru ceea ce se întâmplă în România a rămas încă, atât din partea Rusiei, a Chinei, două mari puteri mondiale, cât şi din partea altor foşti parteneri privilegiaţi. Rusia are gaz şi o piaţă uriaşă de desfacere, iar China are piaţă de desfacere şi mulţi bani de investit în străinătate. Depinde doar de noi să reuşim să jonglăm între interesele uneori divergente ale celor care ar vrea să facă afaceri aici. Americanii nu trebuie să se supere că politicienii noştri stau la discuţie cu chinezii sau cu ruşii, cu atât mai mult cu cât nu au venit cu investiţii spectaculoase în România, care să contribuie, dacă nu la creşterea nivelului de trai, măcar la creşterea ofertei de locuri de muncă. Cunoscutul analist american George Friedman spunea la un moment dat că „România trebuie să aibă singură grijă de ea, pentru că nici NATO, nici UE nu o va face”. Acesta mai spunea şi că interesele României vor fi mai bine apărate de investiţiile americane făcute aici decât de scutul atirachetă.
În aceste condiţii, nu pot să nu mă iau cu mâinile de cap când televiziunile apropiate de preşedintele Băsescu îl înfierează şi acum cu mânie proletară pe premierul Ponta, care l-a primit, anul trecut, cu braţele deschise pe premierul Chinei. În loc să fie conştiente de faptul că avem nevoie de o legătură puternică cu statul chinez, fie doar pentru a contrabalansa interesele americane, pentru a nu deveni dependenţi de un anumit aliat, indiferent de cum se numeşte acesta, persoanele aflate în apropierea preşedintelui repetă la nesfârşit poezia cu faptul că în China nu se respectă drepturile omului, că deşi este vorba des­pre o mare putere economică, cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în condiţii mizere şi aşa mai departe. Poate să pară cinic ce voi spune în continuare, dar când se discută afaceri la acest nivel, banii nu au miros, nici măcar pentru americani, aşa că ar fi bine să nu ne mai învârtim în jurul cozii.