Nu mă pricep la fotbal în asemenea măsură încât să pot fi considerat specia­list. Câteodată stau şi mă uit, ca viţelul la termopane, cum explică specialiştii unele faze, cum vorbesc de tranziţia din apărare în atac, despre calităţile anaerobe ale vreunui jucător, despre „foarfecă”, „bicicletă”, „rabonna” sau „Foglia secca”. Se vede pe ei că se pricep la „coţofană”, la fenomen în sine. Sunt, cu alte cuvinte, în elementul lor! Până la acest punct, totul pare în re­gulă: emisiuni cu o anumită tematică, cu oameni proveniţi din „fenomen”, expunându-şi ideile, principiile şi ştiinţa acumulate. Dar, majoritatea discuţiilor depăşesc graniţele fotbalului, a sportului, a managementului sportiv, a fenomenului în totalitate. Brusc, toţi aceşti specialişti au tendinţa să se priceapă la tot şi toate. Mă refer la „specialiştii” care se afişează nu doar la emisiunile de profil de pe la televiziuni, ci şi prin presă, prin colţul tribunei şi, cu preponderenţă (O, daaaa), în spaţiul oferit cu generozitate de Sfântul Facebook, un fel de tichie de mărgăritar pentru mulţi ologi intelectuali. Ceea ce mă intrigă la aceste personaje (provenite exclusiv din sfera fotbalului) este disponibilitatea cu care ei dau verdicte! Trec peste cele de ordin tehnic, strict fotbalistic, dar apar verdictele de ordin social, politic, economic etc. Cu cuvinte pompoase, împrumutate, prost sau deplasat folosite, cu mimică şi puncte de suspensie menite să le ascundă carenţele sub un tăcut şi pseudosemnificativ „Nu pot să spun mai mult”! Iar aceste cugetări de valoare vin, atenţie!, de la oameni care – mulţi dintre ei – şi-au sacrificat (într-un fel nobil, până la un punct) educaţia şi cultura pentru a-l sluji pe „zeul fotbal”. Iar aceste carenţe educaţionale, ies la iveală ca şi geamgiii după furtună, se văd cu ochiul liber. În această „capcană” au intrat, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, aşa-zişi moderatori, erijaţi în (de)formatori de opinie. Care, deşi se presupune că ar trebui să aibă un bagaj mai laeg de cunoş­tinţe, pe o paletă mai diversificată de domenii, se dovedesc mai „justiţiari” decât invitaţii lor, mai aproape de adevărul absolut, încercând să dea iluzia că chiar se confruntă cu acest adevăr absolut, că sunt – laic vorbind, fără urmă de blasfemie – alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, miezul din… problemă! Sincer, am „fugit” înspre emisiunile de sport, mai ales cele de fotbal, înspre dezbaterile din acest domeniu, pentru a scăpa de „justiţiarii” din cele politice, sociale, manelisto-cancaniste, pline de „elodiisme” şi „pomohacisme”. Asta ca să dau în sport de alţi „experţi”, pe care – repet, nu genera­lizez, dar reprezintă o largă majoritate – nu-i ajută dicţia sau cultura generală şi, în plus, duc un veşnic război cu limba română. Pentru asemenea personaje exis­tă în limbaj sportiv un termen: „chibiţi”, adică băgători de seamă. În Arad, printre cei bi(tri)lingvi avem o altă expresie: ezermester. Adică unul care se pricepe la toate!!! De ce sunt aşa revoltat? Poate pentru că sportul părea o ultimă oază în care mă mai puteam cufunda un pic, unde mă mai puteam relaxa la câte o emisiune sau într-o discuţie pe FB. Acum, cred că mă îndrept spre Animal Planet.

Recomandările redacției