Cu doina la braţ în zi de sărbătoare
„Am venit măicuță, să ne mai vedem…”; așa a răsunat în curtea mănăstirii arădene, străjuită de falinci și seculari tei, în ziua de Sfântămărie Mare.
Am avut ocazia să asist la numeroase servicii religioase, unele triste, altele frumoase, însă pâna acum, când pot să spun că am trecut prin multe în această viață, nu am asistat la o slujbă în care întreaga lume să fredoneze cântece închinate Maicii Domnului.
Totul a început în ziua de 15 august, când fii satului Bodrog urmau să se întâlnească pentru a-și sărbătorii locul natal plin de farmec și de amintiri frumoase.
Invitată fiind de organizatorul acestui eveniment, profesorul Gheorge Rancu din Bodrog, la sărbătoarea satului, am avut plăcerea să aflu că manifestările vor începe cu slujba de la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, cu liturghia celebrată de un numeros sobor de preoți, în frunte cu Înaltpreasfințitul Timotei al Aradului, o slujbă divină care, în splendoarea razelor de soare ce pătrundeau printre frunzele teilor, parcă te înalță fără să vrei spre splendoarea celestă.
Îmi aduc aminte cu nostalgie că la această sărbătoare se venea de pe sate încă de cu o seară înainte, tineri și bătrâni în costume populare; azi abia am mai zărit câte o persoană frumos gătită de sărbătoare în straie populare. Slujba a fost de-a dreptul divină, un impresionant număr de preoti înconjurau altarul din curtea mănăstirii și cu figuri smerite parcă invocau iertarea pe care să o reverse Dumnezeu pentru păcatele noastre. În mijloc se afla Înaltpreasfințitul care, cu o voce aproape stinsă, cerea îndurearea lui Dumnezeu pentru tot poporul. Totuși, ceva aparte ne-a atras atenția: de undeva din văzduh, o voce impunătoare, dar în același timp care îți pătrundea la inimă și îți storcea ultima lacrimă de penitență, răsuna printre multitudinea de voci ale corului o voce ce trecea de simplitatea și smerenia vocilor călugărești, dar parcă te incita, te chema să i te alături, să cânți si tu ceea ce poate nu era de cântat.
Un om, o voce, un moment…
La un moment dat toate privirile din mulțime se îndreptau undeva spre stânga altarului, unde este un foișor; o voce ne chema să ne alăturăm și să cântăm împreună: era un tânăr bine întrămat, în constum popular, cu un brâu de invidiat, înconjurat de un grup de coriști. Vocea lui impunătoare a dat tonul la o cântare, iar întreaga mulțime din curtea mănăstirii privea cum a fost invitată să i se alăture și să cânte împreună cu el Am venit măicută să ne mai vedem…, apoi ne-a lăsat să fredonăm singuri versurile. Poate cuvintele sunt sărace pentru a descrie câtă lume a plâns și câtă lume a cântat. Nu cred că era cineva care să fi tăcut, Sus, în altar, preoții cântau cu el și el cu poporul. Am plâns – și în jurul meu nu am văzut pe nimeni care doar să asiste ca la o piesă de teatru.
Aruncându-mi privirea și întrebând în stânga și în dreapta, am aflat că e vorba de profesorul arădean Paul Krizner, un prieten al culturii și al isotirei. Nu credeam că este vorba de el. Am avut ocazia să-l asucult, să-l citesc și să fredonez alături de el, dar să pună în mișcare atâtea sute de oameni – câți au participat la acestă sărbătoare a Maicii Domnului, nu mă gândeam. Şi totuși vocea lui ne-a făcut să lăcrimăm și să ne aducem aminte cât de mici suntem în fața Universului.
Oare omul acesta a știut ce a reușit să facă prin talentul său? Oare și-a dat seama că lumea a câtat cu el și că la ieșire toți vorbeau cât de minunat s-au simțit cântând Maicii Domnului? La ieșirea din curtea mănăstirii am auzist o femeie care spunea că doar la Necula oamenii mai cântau și că nu-i pare rău că a bătut atâta drum până la Bodrog pentru a participa la slujba divină. Oarecum, am avut senzaţia că în inima mea a mai apărut o lumină, o speranță, un duh frumos prin care această voce ne-a înălțat la cer.
Mi-a fost greu să scriu aceste rânduri pentru a nu-i face supărare acestui om deosebit, dar scriu în asentimentul mulțimii care a participat la aceasta slujbă de Sfântămărie la care toți am fredonat Am venit Măicuță să ne mai vedem, să ne plângem dorul care-l mai avem…”.
După această slujbă divină am trecut Mureșul pentru a fi alături de bodroganii mei.
La umbra Crucii tale…eu vreau să mă închin
Este al doilea popas de Săntămărie – de data aceasta la Bodrogu-Vechi, acolo unde năpraznice ape au sculptat sau scurtat vechi drumuri, suflete, ogrăzi, în locul lor răsărind însemne, memorii, voci din mentalul colectiv, cruci…
Am onorat invitația unui fiu al satului, profesorul Gheorghe Rancu, nume ce poartă mănăstirea la butoniera supranumelui Bodrog, alături de alți invitați din Arad, Timiș, Caraș, Serbia. I-am întîlnit, desigur că selectiv, pe Ion Traia, Ghiță Blejușcă, I.V. Marcu, Anton Ilica, Eugenia Ponta Pete, părintele Gheorghe Hodrea și pe alţii care, alături de oficialitățile județene și locale, au fost martorii unei părtășii pe cît de frumoase pe atît de evlavioase.
Pentru început, la parastasul închinat eroilor căzuți în cele două războaie mondiale, dar și dascălilor care au fost apostoli de neam, lacrimile au fost purtate pe brațe de colac de grîu curat, tămîiat de naftalina veșmintelor locale ale sătencelor și stropit cu Lacrima Maicii Domnului înălțată la Cer.
Alte lacrimi de poveste rostite de un localnic vîrstnic au fost purtate de stejarii plantați de generația dumnealui, stejari care sunt acum străjerii istoriei satului Bodrogu-Vechi.
Din casele-muzeu vizitate alte lacrimi răvășeau amintiri printre vizitatorii așezați cuminți la rînd, cu o poamă luată de la drum, fără a da la nimeni socoteală.
Noi trebuie să dăm socoteală sufletului neobosit al Deliei Chevereșan care, la fel de făloasă și-a primit goștii, a recitat și s-a legănat pe plaiuri almăjene – deoarece ediția de august a revistei Almăjul, al cărei redactor şef este Gheorghe Rancu, a fost lansată la Bodrog – de altfel o combinație nimerită: file de carte, file de tăiței fini şi pufoși ca la Delia acasă!
Am scris anul trecut cum Bodrogul este satul care își strigă fiii, de fapt o anatemă a titlului monografiei. Acum îndrăznesc să spun că stejarii, prin foșnet de fruze călătoare, își tot strigă de secole fiii!
Lacrimi de bucurie mai sunt și din acestea, prin cuvinte de mulțumire, au scăpat fiii satului desemnați și definiți prin placheta oficială oferită la întîlnirea de la Bodrogu-Vechi, și anume domnii Iustin Cionca, Miodrag Stanoiov, dr. Doru Sinaci și Vasile Barbu din Uzdin – Serbia, pentru care laudatio a fost rostit de prof. univ. dr. Anton Ilica de la UAV Arad.
La umbra crucii tale…
Ecouri de pricesne se îngînau cu muzica de bun gust și jocul popular tradițional întreținut de ansamblul Păstrătorii Tradițiilor din Pecica, coordonat coregrafic de Vasile Peri, tonul fiind dat de veteranii ansamblului.
Și ca toate acestea să fie învățate, am admirat iar, printre lacrimi, fotogramele-punte între trecut și prezent, am gustat pita de Pecica sau colacul feliat, am admirat felurite veșminte păstrate cu sfințenie și purtate cu migală, să nu se piardă în molii de veacuri, am călătorit cu fiii satului – cei vechi și cei cărora li s-a conferit titlul binemeritat despre care am pomenit mai sus, iar apoi, deodată cu stejarii, am mai vărsat o lacrimă de mulțumire pentru cei care, în zi de mare praznic, ne-au făcut frumoasă, umbroasă și de neuitat, șederea la Umbra Crucii Sale… de-acum.
Rodica Floare Cândea
