Lapte dulce cu smântână…

Declar în mod solemn că sunt un mare muzician. Teoretic! Un bob zăbavă şi veţi înţelege de ce doar teoretic.
Îmi aduc aminte că în copilărie, pe la patru-cinci-şase ani, îmi plăcea la nebunie un cântec popular, cântec pe care-l executam toată ziua cu multă graţie, cu intonaţii şi gestică afectată. Nu mai ştiu din el decât două versuri: Mărioară de la munte ilai la, ilai la/Nu-ţi lăsa părul pă frunte, ilai la, ilai la. Chestia că de ce şi-a lăsat Mărioara părul pe frunte nu mă interesa; probabil nu era estetic. Nu mai ţin minte urmarea cântecului, aşa că nici până în prezent nu ştiu dacă Mărioara şi-a tuns până la urmă părul sau şi l-a lăsat să-i cadă pe frunte. De altfel, la acea vârstă nu mă prea interesau fetele. Cam ca acum, la senectute, căci am rămas acelaşi, nu
m-am schimbat, am revenit la concepţiile sănătoase din copilărie: nu mă mai interesează femeile deloc. Aproape deloc, căci de fapt eu le preţuiesc enorm. Pentru mine, acum femeile sunt ca lucrările de artă dintr-o expoziţie: frumoase, scumpe, le admir dar nu pun mâna.
Cum zic, tot timpul interpretam cu mult suflet cele două versuri, apăsând mai vârtos pe silabele i-lai-la, i-lai-la. Fiind mai pragmatic, nu mi-am pus niciodată pro­bleme existenţiale, nu am fost niciodată curios să aflu ce-or fi însemnând ilai la, ilai la. Mie îmi plăceau cum sună şi gata!
Odată ce-am înaintat în vârstă am constatat că-mi place muzica la nebunie, deşi am aflat că am probleme cu urechea. Aşa mi-a spus domnul învăţător Iovănaş: Mă, Doane, tu ai probleme cu urechea! M-am dus la doctor, care în afară de o inofensivă otită n-a găsit nimic grav. Dar, chestia cu urechea mi-a adus şi beneficii, de care
m-am bucurat cu mult mai târziu, în gimnaziu. Dus cu forţa şi cu grămada la corul şcolii, am fost fericit să cânt cu ceilalţi copii. Apoi, cu o lună înainte de spectacol profesorul de muzică a constatat că n-am voce. Am fost bucuros, nu mai trebuia să merg la repetiţii. Degeaba! Sfântă naivitate! Profesorul de muzică mi-a spus: Mă, stai aici, în cor, dar să nu-ţi aud gura! Dacă pleci, corul va fi prea mic. Se transformă în grup vocal şi eu am raportat că dirijez cor (de fapt alături de mine mai erau implicaţi vreo zece afoni, care aveau şi ei probleme cu urechile, dar fără otite). Tu şi ceilalţi afoni numai mimaţi, mă, numai daţi din gură că ştiţi versurile cântecelor, dar să nu iasă un sunet din voi că vă răstignesc! Am fost pe scenă la spectacol, corul s-a prezentat admirabil, am primit aplauze furtunoase, aproape uraganice.  Am fost felicitat chiar şi eu. Târziu, am aflat că ceea ce am făcut eu pe scenă era o premieră naţională. Deşi pe atunci nu apăruse televiziunea, eu am fost printre primii din România care am făcut play-back. Direct în spectacol. Fără să ştiu şi, mai ales, fără să vreau!
În prezent nu mai cânt. Stau ore întregi singur în interioru-mi analitic şi mă gândesc cât suflet pun noii cântăreţi  pentru a-şi exterioriza trăirile prin artă. Mi-e mai mare dragul când văd feţele măslinii, ţigănoase, parcă luate din filmul Mama India, sau din alea cu Raj Kapoor. Mi-s dragi figurile tuciurii  pentru că eu nu-s rasist ca alţii. Mie îmi plac toţi ăia de pe unde sunt, din toată ţara: X de la Craiova, Y de la Caransebeş, Z de la Cuvejdia, W de la Oradea, toţi ăştia Minune cu Salam cu tot, cu Vijelie şi toţi aceşti minunaţi şi elevaţi cântăreţi adulaţi de cei ca ei, cetăţeni care iubesc banii şi-şi urăsc duşmanii. Bine că nu-i invers!
Păcat, mare păcat că în viaţa mea am avut urechea indispusă să perceapă corect sunetele bine orânduite pe portativ! Căci, aşa cum spunea un prieten, dirijor cunoscut, în prezent „sunetul a luat-o razna“, (nici textul nu se lasă mai prejos) deci ar cam fi vremea mea să cânt şi eu fără să fac play-back şi să mă lansez în muzică.
Aşadar, începând din acest weekend am început repetiţiile la un cântec nou şi drag mie, pe care până acum nu l-am cântat niciodată din timiditate, dar cu care voi face ravagii pe scenele muzicii. Cuvintele cântecului dezvăluie sensibilitatea şi bogăţia sufletului românesc, chemarea românului pentru frumos. Iată primele patru versuri precum şi refrenul: Lapte dulce cu smântână/Floricuţa-i fată bună/ Ea le ştie ca la carte/Şi pe faţă şi pe spate. Refren: Măi! Măi! Măi! (de trei ori).
Mişto, nu? Vreţi şi restul textului? Nţ! Îl veţi afla din spectacol, că vă invit pe toţi la Palatul Culturii. Numai să găsiţi bilete…