Lemn şi beton

Oare cum se face că noi, românii, care locuim de aproape două mii de ani pe aceste meleaguri, n-avem nici cel mai mic respect faţă de valorile de patrimoniu şi faţă de lucrurile vechi? N-am găsit nici până astăzi răspunsul la această întrebare… Am fost cu nişte prieteni în localitatea Camna, un cătun aflat pe lângă Luguzău şi vestit, odinioară, pentru mangalul care se făcea pe-aici. Colindând satul în lung şi-n lat am rămas surprins de frumuseţea porţilor de lemn ale caselor: sculptate în diferite forme, cu motive florale sau geometrice şi care mai de care mai arătoase. Nici casele vechi de lemn nu sunt mai puţin frumoase, fiecare dintre ele având obloane la geamuri, streaşina teşită şi câte o verandă de mai mare dragul. Din păcate, nu interesul pentru vechi a păstrat cătunul Camna în starea pe care am încercat să v-o redau mai sus, ci depopularea şi abandonarea localităţii de către majoritatea urmaşilor celor care, acum vreo sută treizeci de ani, au construit într-atât de temeinic şi de frumos acest sat pe gura de rai în care se găseşte. Imediat după ce părăseşti Camna, fie că mergi pe Valea Crişului Alb sau străbaţi judeţul şi o apuci pe Valea Mureşului, farmecul construcţiilor vechi dispare şi te apucă de cap priveliştea cenuşie a betoanelor, a porţilor de tablă şi a gardurilor din „prefabricate”. Dispar şi verandele cu flori ale caselor de odinioară, de parcă părinţii şi contemporanii noştri n-ar mai avea nevoie de plăcuta şi răcoroasă zăbavă de care se învredniceau bunicii şi străbunicii de odinioară. Am abandonat lemnul şi piatra ca materiale principale de construcţie, la fel cum am renunţat să mai consumăm carne de oaie în plină ţară… mioritică. În perioada interbelică au fost construite mii de şcoli în localităţile din Banat şi Transilvania, fiecare dintre ele urmând un proiect cu minunate influenţe brâncoveneşti. Multe dintre ele încă se mai găsesc în picioare prin satele şi comunele noastre, la fel cum stau încă în picioare şi Casele Naţionale construite tot pe-atunci, cunoscute astăzi şi sub numele de cămine culturale. Am lăsat deoparte şi acel stil arhitectonic, iar astăzi ne-am apucat să imităm aproape orice năzdrăvănie: ţiganii imită palatele indiene, căpşunarii imită vilele italiene şi pe cele spaniole – cu tot cu adaosul maurilor cordobieni – iar parveniţii produşi pe bandă rulantă de către trista noastră clasă politică au început să-şi construiască „dalasuri” şi alte „ferme” pe care le poţi vedea prin filmele de duzină, cu gangsteri şi cu mafioţi.