Literatură hoinară – rubrică de recomandări de lectură cu Anca Giura

„O moarte care nu dovedeşte nimic”,
Ed. ART; De Anton Holban
Pentru că temperatura de afară m-a interio­rizat niţel, m-am întors după lungi evadări în alte zone la literatura românească interbelică. Poate umbrit de celebritatea lui Camil Petrescu, Anton Holban ar merita oricând revizitat şi (re)degustat. Nu doar pentru că a fost un împătimit connaisseur de literatură franceză bună, ci şi pentru că rămâne un maestru al analizei psihologice, în maniera lui Marcel Proust sau André Gide. Uşor manierist în stil francez pe alocuri, dar mort prematur în al patrulea deceniu de viaţă, Anton Holban mai avea multe de oferit prozei noastre.
Îmi plac autorii care nu se grăbesc niciodată, iar Anton Holban este unul dintre aceia. Ochiul lui de scriitor era perfect centrat pe detalii, funcţiona într-un asumat ralenti. În anotimpul liniştit care, iată, se instaurează, romanele acestui scriitor îşi dovedesc profunzimile despre care Perpessicius afirma: ,,Imaginea scoicii de sidef, în circumvoluţiunile căreia stăruie, dacă voiţi, zvonul mărilor imense, este imaginea de rigoare şi simbolizând, cât se poate de plastic, caracterul şi calitatea romanelor d-lui Holban.’’
Citim un roman de dragoste nefericită, cu alte cuvinte cea mai frecventă formă de dragoste, nu-i aşa? Dacă punem la socoteală că Irina, bovarica iubită din ,,O moarte care nu dovedeşte nimic’’ este masca unei iubite reale a scriitorului, Nicoleta Ionescu, avem măsura cu care Holban şi-a scris opera. Irina este femeia care nu străluceşte prin nimic, banală şi conformă, dar despre care ne vom întreba îndelung şi după ultima pagină dacă a fost victima laşităţii masculine. N-ar fi fost preferabil ca Sandu să o fi respins la timp, să nu o lase să i se încolăcească pe existenţă precum o iederă disperată? Sau a fost Sandu un bărbat complicat ori mult prea slab de înger? Vedeţi, romanele lui Anton Holban ne pun pe gânduri, atrăgând hipnotic cititorul în jocul psihologiei abisale. Altminteri, sunt perfect de acord cu Marius Chivu care a scris despre Holban ca despre un maestru al  autoficţiunii. De la care avem toţi enorm de învăţat, cititori sau tineri autori contemporani, aș adăuga.
Revenind la subiectul cărţii, vom constata că el este pe cât de simplu, tot pe atât tragic. Doi tineri intelectuali bucureşteni sunt angrenaţi într-o relaţie inegală: ea deşi timidă, ,,urâţică’’, manifestă o iubire disperată, refulat isterică, idolatrizantă, el este cerebralul mereu nemulţumit, avid de stimuli, uşor de plictisit de către fiinţele banale. Pentru că e copleşit de teama de singurătate şi pentru că are accese de milă, Sandu îi permite Irinei să-l acapareze. Nimic mai periculos: ea se va prăbuşi în propria obsesie erotică, el se va plictisi şi va deveni irascibil. O relaţie inegală şi tăioasă care va genera două consecinţe de nereparat: un suicid şi o vină perpetuă. ,,Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei din ea, să o sileşti să facă orice ţi-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape în aceeaşi clipă şi apoi să nu mai poţi nimic. Din cauza depărtării, să te simţi neputincios de a schimba cât de puţin mersul evenimentului. Şi impresia că orice sforţare e vană. Cu ajutorul aţei am mişcat paiaţa cum am vrut, în danţurile cele mai capricioase şi acum aţa rupându-se paiaţa rămâne nemişcată, oricât m-aş strâmba, oricât aş întoarce în mână firul rupt sau oricâtă artă aş pune.’’
Anca Giura