Literatură hoinară – rubrică de recomandări de lectură cu Anca Giura

„La mine-n cap”                    
de Lavinia Bălulescu, Cartea Românească, 2013
Pe unii dintre noi sfârşitul de an îi poate lua cu vertijuri. Aşa că m-am gândit să propun în această săp­tămână un roman al unei tinere scriitoare. Un text epic nu atât vertiginos, cât ameţitor în felul său. Dintru început, trebuie spus că Lavinia Bălulescu a fost deja în două rânduri premiată de către USR. Mă pregăteam să-i acord un vot de blam acestui roman (oare roman?), deşi un bun prieten mi l-a recomandat cu încântare. Pur şi simplu, titlul său difuz nu anunţa nimic provocator în ce mă priveşte. Dar după câteva pagini, am realizat că autoarea are vigoare şi prospeţime, cu toate că spre mijlocul cărţii -din nou- m-am întrebat dacă se va întâmpla totuşi ceva în această povestire uşor onirică, vag suprarealistă.
În fond de ce ne-am mai aştepta să se întâmple ceva într-un roman când viaţa însăşi ne pare haotică şi ireală în destule ocazii? Să ne amintim că Gustave Flaubert proclamase încă din secolul al XIX-lea că romanul modern este cel în care nu se întâmplă nimic. ,,Un roman sur rien’’ îl denumea marele autor francez, dar care trebuie să se susţină şi să farmece prin stil. Altfel spus, scris cu har, cu stil, un roman poate fi despre orice sau despre nimic. Nu ştiu cât ar fi autoarea tributară acestei idei franceze, însă indecizia şi inconsistenţa domină atitudinea personajului central care atunci: ,,Când vine seara, traversez oraşul ca un animal rănit, îmi închipui că ceva bun o să vină, dar în acelaşi timp îmi închipui că o să vină ceva rău.’’ Desigur că putem identifica aici germenii unei depresii care creează haos în emoţiile tinerei femei, pe numele ei neconvenţional, Aprilie.
Chiar dacă viaţa ei se constituie din fărâme şi din cioburi, o putem identifica pe Aprilie cu o tânără intelectuală din România, altminteri sensibilă, inteligentă şi frumoasă. Ea suferă de frica de moarte, de o subtilă nevroză şi mai ales de sindromul ,,nu mi se întâmplă nimic.’’ Viaţa ei cotidiană se redă în automatismele şi în compulsiile care însoţesc fluxul memoriei involuntare. Nu de puţine ori, conştientizează că fericirea şi iubirea fatală rămân iluzii, iar în lipsa lor o bântuie ideea sinuciderii. Un bărbat, unul s-ar zice destul de prozaic, pe nume Tudor, i-a fost iubit, dar într-un fel sau altul a părăsit-o fără ca măcar s-o fi înţeles. Însă cel mai misterios personaj al cărţii devine ,,femeia din tavan’’, un fel de fantomă care bântuie locuinţa Apriliei. M-am întrebat la nivel psihanalitic la ce serveşte popularea romanului cu un astfel de personaj fantezist. Explicaţia ar veni din faptul că Aprilie suferă de atâta singurătate, încât a trebuit să-şi inventeze o mamă-soră. Simbolic, asistăm la o dedublare a naturii demonice (Aprilie are accese violente şi autodistructive de câteva ori) versus natura secretă, onirică, dedublare executată prin tandemul celor două femei puse în oglinda scriiturii. La nivel stilistic, grupa sangvină de poetă a autoarei salvează destule pagini din text, or, dacă n-ar fi fost vocaţia ei lirică, atunci mă tem că degringolada emoţională a Apriliei risca să devină o beţie de cuvinte greu de orânduit. Una peste alta, lecturile posibile ale romanului vor fi variabile, după ,,cum îl taie capul’’ pe fiecare cititor.
Anca Giura