Literatură hoinară, rubrică de recomandări de lectură cu Anca Giura

„Nevroză balcanică”, de Vasile Dem. Zamfirescu
Editura Trei, 2012
Dacă te-ai născut român, înseamnă că suferi la nivel ereditar de morbul nevrozei balcanice. Ultimele tendinţe în psihologie arată că nu doar inşii manifestă neîmpliniri sufleteşti, ci şi macroorganismele de tipul naţiunilor. Suntem un popor nevricos şi invidios, nu-ncape îndoială, dar de aici şi până la a demonstra în ce-ar consta precis nevroza românească avem cale lungă. Şi nu poate s-o străbată până la consecinţele-i ultime nici măcar un psihanalist de anvergura unui Vasile Dem. Zamfirescu. Însă cu ajutorul acestui eseu-colaj, putem contura o hartă a sentimentelor naţionale copleşitoare: ruşinea de sine, ura de sine, neisprăvirea (legată de acel ,,merge şi aşa’’), pasivitatea, complexul de inferioritate.
În primul rând este de semnalat că ideea de nevroză etnică nu devine unanim acceptată. Au consacrat-o psihanalişti precum Geza Roheim şi Georges Devereux (cel născut în Ba­nat), o acceptă şi Vasile Dem. Zamfirescu, dar ea nu este un concept stabil. Trebuie să adăugăm că autorul volumului de faţă conferă nevrozei individuale în speţă o valoare mai degrabă pozitivă atunci când ea suportă sublimări. În fond, psihanaliştii susţin că orice act de cultură semnifică un act nevrotic sublimat. Carevasăzică, n-avem nevroze, n-avem cultură, iar în ce o priveşte pe cea colectivă, aşa cum vom vedea, ea aduce numai neplăceri… naţionale.
Fiind o culegere de eseuri şi de prelegeri ţinute de autor în ultimii ani cu diverse ocazii ştiinţifice, volumul vădeşte momentele sale eclectice ori divagante. Cu alte cuvinte, sunt numeroase temele psihanalitice abordate, mai puţin nevroza românească însăşi, iar autorul îşi asumă acest aspect. În prima parte se aşază reperele accepţiunii termenului ,,nevroză’’, ştiut fiind că el suportă diverse sinonimizări, şi anume ca disfuncţie psihică diferită de psihoză (nebunie). Altfel spus, nevroza este reversibilă (vindecabilă) … şi totuşi. Apoi, se aduc exemplele unor mari creatori nevrotici români, aşa că poporul român este analizat ca nevrotic prin reprezentanţii săi. Se abordează chestiunea resentimentului în cazul Constantin Noica, în creaţia lui Adrian Marino cel neiubit de mamă, se accentuează ,,autismul’’ lui Lucian Blaga, complexul patern la Ion Vianu, ura anu­mitor români contra Anei Blandiana în anii nouăzeci, nevrozele particulare ale lui Octavian Paler, Cioran, Caragiale, Cărtărescu ş.a.m.d. În ce-i priveşte pe Caragiale şi pe Cioran să nu uităm că ei se reechilibrează narcisiac emigrând!
Ar mai fi de meditat la aspectul influenţei istoriei seculare asupra unei nevroze etnice în general. Dacă Emil Cioran opina că istoria noastră plină de jale se datorează unor ,,deficienţe psihice structurale’’, Vasile Dem. Zamfirescu manifestă o opinie diferită. Psihanalistul consideră că o istorie dificilă, mereu invadaţi şi oprimaţi fiind, ne-a făcut sensibili, nevrotici. În ce mă priveşte mă apropii mai mult de poziţia lui Cioran considerând că în fond n-am fost vrednici de o istorie măreaţă. Să ne reamintim, la sugestia tot a lui Cioran, că românii nu au prea avut obiceiul de a muri pentru idei.
Anca Giura