Localităţi dispărute din arealul administrativ al comunei Secusigiu

4
233
Biserica Sfantul Gheorghe din Sofia
Biserica rotunda din Etiopia
Biserica rotunda din Etiopia

Nu putem să vorbim despre istoria medievală a comunei Secusigiu fără să facem referire şi la trei localităţi, astăzi dispărute, dar care în primele veacuri ale mileniului trecut erau deseori amintite în documentele vremii ca fiind reprezentative pentru întreaga zonă a Mureşului bănăţean: Biserica Rotundă, Servus Dey şi Rohoncha. Toate aceste trei localităţi au aparţinut aceloraşi familii nobiliare, urmând împreună cu Magna Villa (Satu Mare), Munar, Sâmpetru-German şi Secusigiu un parcurs istoric comun.

 

Biserica Rotundă[1] („Kerekeghaz”, „Rotunda Ecclesia”)

Fie cu denumirea de „Kerekeghaz”, fie în forma latinizată de „Rotunda Ecclesia”, sub numele de Biserica Rotundă se ascunde un sat cu o existenţă întinsă până la sfârşitul veacului al XVI-lea, aşezat aproape de Mureş, la est de Pecica, dar pe malul stâng, între actualele localităţi Sâmpetru German şi Felnac. Din punct de vedere administrativ, localitatea a aparţinut când comitatului Cenad, când comitatului Arad, în funcţie de apartenenţa şi opţiunea domnului de pământ. Atestările documentare cuprind anii 1330-1597 ca ani de existenţă certă a satului, după care acesta figurează până în anul 1723 ca pustă. Pe lângă cele două denumiri (Kerekeghaz  şi Rotunda Ecclesia), în anul 1558 localitatea Biserica Rotundă este amintită documentar cu numele de „Kerekin”, iar în anul 1723 apare în forma „Kerekik”. După numele localităţii, putem aprecia că vechimea acesteia este cu mult mai mare decât atestarea documentară din anul 1330. Întemeiem aserţiunea noastră pe faptul că bisericile „rotonde” aparţin stilului romanic şi sunt specifice secolelor XI-XII. Astfel de biserici mai întâlnim şi în Macedonia, la Ohrida, dar mai ales în spaţiul grecesc, toate fiind construite aproximativ în aceeaşi perioadă. Cercetări recente au scos la lumină şi alte biserici rotunde, cum este cazul celor de la Gurasada, Sânzieni, Orăştie, Ilidia şi Cluj-Mănăştur, toate construite în aceeaşi perioadă (secolele X-XIII).[2] Mai mult, prima atestare mai lămurită privind existenţa unei eparhii ortodoxe româneşti datează de la 1011, când Tibiscum (Timiş, azi Jupa) din Banat este numit cetate episcopală, dependentă de arhiepiscopia din Ohrida, Macedonia de astăzi. Cu alte cuvinte, această dependenţă ierarhică a bisericilor ortodoxe din Banatul mureşan de arhiepiscopia din Ohrida putea influenţa şi arhitectura bisericească, inclusiv construirea de „Rotunda Ecclesia”.[3] Cercetările arheologice effectuate în ultimii ani la Cenad au scos la lumină temeliile unei biserici rotunde, fapt precizat şi în planul cetăţii Cenad întocmit de către Luigi Fernando Marsigli (plan existent astăzi în biblioteca Universităţii din Bologna).[4] Prin urmare, localitatea Biserica Rotundă poate să fie mult mai veche decât ne este prezentată prin actul de danie din 1330, mai ales dacă avem în vedere Legenda Sfântului Gerard, care ne povesteşte viaţa episcopului de origine italiană care a trăit la Cenad şi la Igriş – la o distanţă de 20-30 de kilometri de comuna Secusigiu şi de Biserica Rotundă: „În zilele acelea era în cetatea Morisena un principe cu numele Ahtum, puternic foarte… şi era mult slăvit pentru virtutea şi puterea lui…iar domnia a primit-o de la greci şi în sus-zisa cetate Morisena a înălţat o mănăstire… punându-i stareţ şi călugări greci, potrivit rânduielii şi datinii lor. Îi era supusă acestui om ţara de la râul Criş, până în părţile Transilvaniei şi până la Vidin şi Severin, pe care o cuprinsese toată sub stăpânirea lui.”[5] Creştinismul de factură bizantină, propriu acestei zone până la începutul secolului al XIII-lea, când prezenţa latinilor la Constantinopole – cu ocazia cruciadei  a IV-a, din anul 1204 – a condus la radicalizarea politicii papalităţii faţă de creştinătatea orientală,[6] construia astfel de biserici rotunde, de tip romanic. Aşa că toponimul de Rotunda Ecclesia, Kerekeghaz sau Biserica Rotundă putea intra în conştiinţa oamenilor, dând apoi numele aşezării. Tot din Legenda Mare despre Gerardo aflăm despre cum l-a chemat regele Ştefan cel Sfânt (1001-1038) pe călugărul Gerardo din sihăstrie şi l-a însărcinat cu adunarea a zece călugări, cu care a venit în Banatul mureşan: „Aceştia zece erau preoţi, oameni învăţaţi, pa care comitele Chanadinus îi pusese în carul său şi-i duse în eparhia Cenadului… Veniră în cetatea Mureşană, unde erau călugări greci, care făceau slujba după rânduiala şi obiceiul lor. Iar episcopul, sfătuindu-se cu comitele Chanadin, mută pe acel stareţ grec cu monahii săi la Oroszlamos (Banatsko Arandjelovo). Şi dădu mănăstirea lor episcopului şi fraţilor ce erau cu el, care locuiră acolo până fu gata mănăstirea fericitului mucenic Gheorghe.”[7]

Biserica Rotunda din Salonic
Biserica Rotunda din Salonic

Până în secolul al XIV-lea, Biserica Rotundă a aparţinut familiilor nobiliare Ahtum, până la 1028 şi Cenad (Chanadinus), după această dată, la fel ca toate localităţile din Banatul mureşan.[8] Un document din anul 1177 atestă mănăstirile Hodoş-Bodrog şi Chelmac ca aparţinând capitlului din Arad[9], iar într-un alt document privitor la posesiunile capitlului arădean, din anul 1197,  sunt amintite podul şi moara mănăstirii Hodoş-Bodrog.[10] Cât priveşte siguranţa posesiunilor imobiliare din acea vreme, se pare că era una cât se poate de precară, deoarece la 2 aprilie 1223, dintr-o scrisoare a Papei Honoriu către regele Ungariei aflăm despre jelaniile călugărilor de la Igriş „că mulţi care se aflau în acele părţi nu fac nici o deosebire între ceea ce este sfinţit şi ceea ce este lumesc, nu se mulţumesc să trăiască fără cumpăt în bunurile acelora, ba le şi pradă ca nişte tâlhari şi încalcă adesea libertăţile şi scutirile…”[11]

La 30 martie 1330, familia nobiliară Gara primeşte posesiunile Felnac şi Swervusdey (Servusdey)[12]. Tot în această perioadă, descendenţii familiei Herman, de origine germană, primesc stăpânirea localităţii Biserica Rotundă. Lui Lack, fiul lui Dionisie din neamul Herman, îi este reconfirmată posesiunea şi în perioada angevină, iar numele său nobiliar va deveni Laczkfi.[13] Aici se va construi un castel, iar domeniul se va întări, astfel că unii dintre descendenţii familiei vor deveni comiţi de Cenad, iar alţii canonici ai capitlului de aici. De exemplu, la 13 august 1412, magistrul Ladislau de Kerekeghaz donează altarului Sfintei Fecioare din biserica Sfântul Gheorghe din Cenad darea (nona) din via sa din Podgoria Aradului, împreună cu veniturile unei mori de pe Mureş, cu condiţia ca după moartea sa călugării de aici să facă ruugăciuni detaliate pe zile şi pe anotimpuri pentru pomenirea sa.[14] Ultimul dintre descendenţi, rămas fără moştenitori direcţi, îşi va întocmi testamentul şi va lăsa donaţii bogate de pământuri, vii, mori şi diverse obiecte de valoare mănăstirilor de la Igriş, Cenad şi Arad. După moartea sa, în anul 1426, domeniul feudal reintră în posesia regelui, care-l donează apoi familiei de Gara, care avea şi alte proprietăţi în zonă. Pentru scurtă vreme, domeniul Biserica Rotundă face parte din feuda lui Andrei Botos de Harapko, comite de Timiş, iar de la acesta intră în posesia Huniazilor, la data de 24 februarie 1454, care plătesc pentru el suma de 2.000 de florini de aur. Timp de zece ani, Huniazii folosesc domeniul Biserica Rotundă, după care, în anul 1464 domeniul este donat familiei Jakšić. Mai târziu, în anul 1480, în urma unor neînţelegeri şi încălcări de posesii între familiile nobiliare Jakšić şi Doczy, aflăm şi numele a patru iobagi de pe domeniul Biserica Rotundă. Este vorba despre iobagii George Domb, Nicolae, fiul lui Geroge, de Simon Turcu (Török) şi de Marcu Bozza (Boţa ?) Peste încă doi ani, la 1482, aflăm despre încă doi iobagi, Nicolae Sârbu (Rácz) şi Toma Ihasz, prădaţi de bunurile lor de către oamenii familiei Doczy. Cele mai mute nume sunt româneşti, iar sârbii, mai puţini la număr, apar mai ales după anul 1480, când comitele Pavel Chinezu , dar şi familia Jakšić colonizează mai mulţi sârbi în aceste locuri. Alături de nume care descriu meserii (cizmar, croitor, aurar etc.), în actele vremii apare menţionat şi un voievod (Vajda), atât la 1480, cât şi în anul 1504, când Simon Voievod (Vajda), alături de alţi 29 de iobagi din Biserica Rotundă sunt amintiţi nominal ca luând parte la conflictele stăpânilor.[15] Existenţa voievodului indică persistenţa vechiului mod de organizare românesc şi, implicit, populaţia românească majoritară din Biserica Rotundă. Legat de domnul de pământ, se cuvine să precizăm faptul că, iniţial, familia Jakšić era ortodoxă, după care trece la catolicism, pentru a-şi putea conserva privilegiile nobiliare. După anul 1520, cei din familia Jakšić se convertesc la protestantism, devenind rapid cea mai ferventă adeptă a noii credinţe şi căutând să o propage în tot Banatul mureşan. Prezenţa acestei familii bogate, care şi-au ridicat şi un castel, precum şi numărul destul de mare de locuitori, ridică statutul Bisericii Rotunde la rangul de târg. La 1404 este menţionat castelanul Lazăr Laczkfi, iar în anul 1486, tot cu rangul de castelan de Rotunda Ecclesia, este pomenit şi Ladislau Jakšić. Dacă răsculaţii lui Gheorghe Doja distrug fortificaţiile din jurul castelului,[16] nu afectează în mare măsură şi viaţa comunităţii iobagilor de aici, deoarece în anul 1558, defterul otoman înscrie aici 60 de case. Dar, după nici trei ani, în defter mai sunt consemnaţi doar 11 capi de familie români şi sârbi, care deţin împreună un număr de 2.295 de oi. În anul 1597, principele ardelean Sigismund Báthory donează feuda Kerekeghaz unuia dintre apropiaţii săi, iar în anul 1663, o nouă donaţie menţionează că satul este pustiu. Tot aşa apare şi în anul 1723 pe harta lui Mercy, când este pomenit documentar pentru ultima oară.

Biserica Sfantul Gheorghe din Sofia
Biserica Sfantul Gheorghe din Sofia

Servus Dey („Servusdey”, „Serfesd”, „Czyfora”, „Cherffesth”, „Cherfesd”, „Czerffresd”, „Chefersd”, „Cherpesd”, „Czifresd”)[17]

 

Purtând un nume într-atât de neobişnuit în Banatul mureşan, localitatea medievală Servus Dey era aşezată în imediata apropiere a Mureşului, la sud de Felnac, dar în vecinătatea Bisericii Rotunde. Este atestată pentru prima dată în anul 1330, la 30 martie, când actul ne vorbeşte despre  familia nobiliară Gara, care stăpâneşte posesiunile Choney (Cenei), Bachy, Sarad şi Recachofew (Bobda) în comitatul Timiş, iar în comitatul Arad aceeaşi familie stăpânea Felnacul şi Swervusdey.[18] Câterva zile mai târziu, la 3 aprilie 1330, aceeaşi familie solicita despărţirea şi hotărnicirea acestor posesiuni, semn că până atunci făceau parte dintr-un domeniu nobiliar mai mare şi nu fuseseră individualizate din punct de vedere cadastral. Tot legat de activitatea capitlurilor vremii, fie că vorbim despre cel din Cenad, sau despre cel din Arad, exista o destul de mare migrare a  călugărilor ordinelor catolice dinspre mănăstirile din occidentul Europei, către cele din zona comitatelor Timiş, Cenad şi Arad. Prin urmare, utilizarea  unor denumiri  destul de ciudate pentru spaţiul Banatului mureşan, cum sunt cele amintite în actul din 30 martie 1330, poate fi pusă în sarcina scribului capitlului, provenit cel mai probabil din spaţiul anglo-saxon.

De la familia Gara, localitatea Servus Dey trece în proprietatea familiei Botos de Harapko. Împărţit între fiicele familiei Botos de Harapko după normele dreptului juridic feudal, localitatea reapare documentar, în astfel de condiţii, la 24 aprilie 1455 sub denumirea de Serfesd. După câţiva ani localitatea se pustieşte, cel mai probabil într-unul dintre incursiunile otomane de pradă din anii 1474 şi 1476. La 16 ianuarie 1487 localitatea, pustie, este donată de regele Matei Corvin familiei Jakšić. După încâ câţiva ani, localitatea se repopulează, astfel că la mijlocul secolului al XVI-lea este menţionată documentar de patru ori: 7 septembrie 1530, 21 decembrie 1535, 10 februarie 1536 şi 24 mai 1539. Toate aceste menţionări au legătură exclusiv cu schimbările de proprietate survenite în interiorul marii familii nobiliare Jakšić. Defterul otoman înregistrează localitatea cu un număr de 3 porţi supuse dărilor, iar ultima menţiune documentară ne apare la 1663, când este donată de principii Transilvaniei unor credincioşi.[19]

 

Rohonca („Rohuncha”, „Ruhuncha”, „Rehunda”, „Gohuncha”, „Rohancha”, „Rahoncza”)

 

Atestată documentar între anii 1233 şi 1564, Rohonca este localizată de către istorici între Satu Mare şi Mureş, dar cu siguranţă pe malul râului, deoarece în cunoscutul decret al sării dat de regele Andrei al II-lea în luna septembrie a anului 1233 se menţionează „ecclesia Roancensis” cu patru mii de pietre de sare, asemenea mănăstirilor din Bulci şi din Chelmac: „De asemenea voim şi îngăduim ca bisericile să-şi aducă în chip nestingherit sarea lor şi sarea să fie depusă la acele biserici sub pecetea slujbaşilor sării şi a prelaţilor bisericilor în care va fi depusă sarea… Iar preţurile sării sunt acestea: pentru fiecare timinus[20] de sare de apă[21] să se plătească bisericilor  8 mărci… iar pentru bolovanii de sare de apă datorăm bisericii din Igriş 26 de mărci pentru fiecare timinus, iar bisericii din Arad 25 pentru fiecare timinus. Iar pentru bolovanii de sare terestră[22] vom da o marcă pentru 100 de pietre de sare, în cazul în care vor trebui să primească sarea lor la hotare. Iar bisericile vor reţine pentru folosul lor următoarele cantităţi: mănăstirea din Igriş trei timini, prepositul din Arad cu capitlul său două mii de pietre de sare…biserica din Bulci cinci mii, biserica din Eperjes[23] trei mii, biserica din Bistria patru mii, biserica din Zadust o mie, biserica din Ysou o mie, biserica din Ronka (Rohoncha) patru mii, biserica din Canez (Kenez) două mii…”[24]

Nu dispunem de date certe în ceea ce priveşte anul întemeierii bisericii din Rohoncha, dar menţionarea ei în decretul regal de sare ne confirmă importanţa sa strategică în ceea ce priveşte transportul sării pe Mureş. Putem observa că toate mănăstirile din Banatul mureşan sunt aşezate exclusiv pe malul Mureşului: Bulci, Chelmac, Lipova, Arad, Bizere, Rohoncha, Cenad etc. Toate aceste mănăstiri aveau debarcader şi depozite de sare, fiind adevărate fortăreţe medievale, întărite tocmai pentru paza, vămuirea şi gestionarea transportului de sare pe Mureş. Sarea era monopol regal şi doar mănăstirile şi bisericile întărite erau încredinţate cu puteri în acest sens, conform decretului regal expus mai sus. Revenind la „ecclesia Roacensis”, invazia mongolă din anii 1241-1242 o distruge în totalitate. Încă o dovadă a faptului că vorbim despre o biserică întărită, care constituia un pericol pentru invadatorii mongoli. Această existenţă documentară efemeră (1233-1241) nu este de natură să ne confirme date din trecutul bisericii, dacă a fost construită de către călugării cistercieni de la Igriş, sau dacă exista şi înainte, ca biserică ortodoxă (ca Hodoş-Bodrog, sau Bizere[25]) sau ca atâtea alte forturi sau castre dacice sau romane de pe firul Mureşului, distribuite în locuri strategice, tocmai pentru supravegherea transportului de sare.

Dacă biserica din Rohoncha îşi încheie existenţa cu marea invazie mongolă din 1241-1242, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu satul care se încropise în jurul bisericii şi despre care aflăm date în registrele de dijma papale din anii 1333, 1334 şi 1335, când localitatea este pomenită ca „Ruhuncha” şi „Rehunda”. În anul 1355 aflăm că proprietarii îşi transmit posesiunea satului – împărţit în două „părţi”, semn că satul era destul de mare – din generaţie în generaţie, iar la 30 octombrie 1403, o parte din sat este donată de rege lui Ioan Antim Tapson, lucru întârit de capitlul din Cenad la 22 decembrie 1403.[26] Cea de-a doua parte a satului aparţinea unei familii nobiliare din Seleuş[27]. Un Toma din Seleuş participă la rivalităţile politice şi la luptele pentru coroana Ungariei din anul 1440 şi îşi pierde posesiunea asupra părţii din Rohonca pe care o avusese, posesiune care trece în sarcina lui Iancu de Hunedoara. Acelaşi Iancu de Hunedoara îşi întregeşte posesiunea şi cumpără de la familia lui Antim de Tapson şi cealaltă jumătate de sat, cum ne confirmă actul din 3 februarie 1454. Mai departe, Iancu de Hunedoara şi fiul său, Matei Corvin, dau în administrare domeniul Rohonca unor „familiares”[28]. Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja nu ocoleşte localitatea Rohonca, după care aceasta trece sub administraţie otomană, ţinând, ca şi restul localităţilor din comuna Secusigiu, de nahia Felnacului. Defterele otomane din 1557-1558 consemnează un număr de 7 capi de familie la Rohonca, care sunt supuşi dărilor către spahiu şi către sultan: Acsotko Bunici, Gyurcici Gyura, Kosici Dimitrie şi Stana, Lepici Gyura, Varga Stana şi Vargici Martin. Peste câţiva ani, în perioada 1561-1564, satul reintră sub administraţia nobiliară, dar încasatorii nobiliari nu mai găsesc aici decât două case supuse sarcinilor iobăgeşti. După această dată, menţiunile documentare despre satul Rohoncha dispar.

Foto: Tipuri de biserici rotunde din spatiul ortodox.

 


[1] Ioan Haţegan, Cultură şi civilizaţie la Mureşul se Jos, Comunităţi, populaţie şi habitat într-un spaţiu de interferenţe culturale, Editura „Almanahul Banatului”, Timişoara, 1995, pp.48-50.

[2] Mircea Rusu, Biserici, mănăstiri şi episcopii ortodoxe,  în ***Istoria României.Transilvania, Editura „George Barţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.243

[3] *** Istoria României. Transilvania, coord. Ioan Aurel-Pop, vol.I, Editura „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.520.

[4] Mircea Rusu, Formaţiulile politice româneşti şi lupta lor pentru autonomie, în ***Istoria României.Transilvania, Editura „George Barţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.321.

[5] Francisc Pall, Camil Mureşan, Lecturi din izvoarele istoriei Evului Mediu, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1961, pp.82-84 (apud: Legenda Sancti Gerhardi episcopi, partea a II-a, cap.8, în Script.rer.hung., Vol.II, Budapesta, 1938, pp.489-491).

[6] Ioan-Aurel Pop, Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV), în Istoria României, Pagini transilvane, coord: acad. Dan Berindei, Centrul de studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română,  Cluj-Napoca, 1994, pp.27-31.

[7] Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu, Cronologia Banatului II/1, Banatul între 934-1552, Repere cronologice. Selecţie de texte şi date, Editurile Banatul şi Artpress, Timişoara, 2007, p.21 (apud: I.D.Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, pp.22-62).

[8] Francisc Pall, Camil Mureşan, Lecturi din izvoarele istoriei Evului Mediu… p.83.

[9] Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu, op.cit., p.28 (apud: Juhász Koloman, A Temesváry székeskáptalan a középkorabn (1036-1552), Mako, 1941, p.27).

[10] Idem.

[11] Ibidem, p.33 (apud: DRH, C, XI-XIII, I, p.203)

[12] Ibidem, p.69 (apud: Nagy Imre, Anjoukori okmánytár, II, Budapesta, 1878-1881, pp.479-482).

[13] Ioan Haţegan, Cultură şi civilizaţie la Mureşul se Jos… p.48.

[14] Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu, op.cit., p.171 (apud: Fejér György, Codex Diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Buda, 1827-1844, X, 5, pp.372-276).

[15] Ioan Haţegan, Cultură şi civilizaţie la Mureşul se Jos…, p.49.

[16] Márki Sándor, Dosza György, Budapesta, 1913, pp.279-285.

[17] Ioan Haţegan, Cultură şi civilizaţie la Mureşul se Jos…, pp.58-59.

[18] Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu, op.cit, p.69 (apud: Nagy Imre, Anjoukori okmánytár, II, Budapesta, 1878-1881, pp.479-482).

[19] Ioan Haţegan, Cultură şi civilizaţie medievală la Mureşul de Jos…, p.59.

[20] Un timinus are 10.000 de bolovani de sare.

[21] Transportată pe calea apei.

[22] Transportată cu carele, pe uscat.

[23] Chelmac.

[24] Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu, op.cit, p35 (apud:DRH, C, XI-XIII, I, pp.265-267).

[25] A se vedea minunatul mozaic descoperit la Bizere, bătut într-o manieră bizantină inconfundabilă.

[26] Ioan Haţegan, Cultură şi civilizaţie medievală la Mureşul de Jos…, p.53

[27] Nu Seleuşul de lângă Pâncota, ci Seleuşul care exista între Pecica şi Semlac, în imediata apropiere a Mureşului, atestat documentar în anul 1329 ca aparţinând descendenţilor familiei Ahtum. (vezi: Ioan Haţegan, Cultură şi civilizaţie medievală la Mureşul de Jos…, pp.56-57).

[28] Oameni de curte, recrutaţi din mica pătură cnezială sau nobiliară bănăţeană.

4 COMENTARII

  1. tov. Sinaci lipseste bibliografie elementara la subiectu’ abordat, care clar va depaseste!!!

    ANALOGII NU TREBUIA SA CAUTATI IN ETIOPIA!!!! SUNT TREI (3) APROPIATE GEOGRAFIC … UNA VIZIBILA LA KISZOMBOR IN ACTUALA UNGARIE!!! SI ALTE DOUA TOT VIZIBILE LA ORASTIE SI GEOAGIU BAI (UNGARIA MEDIEVALA)… bine si multe altele, dar pentru aia trebe citit …
    nici cenzura comunista nu ar fi PERMIS publicarea acestei compuneri!!!!!

  2. Domnule „Sărăndan”, nu înţeleg de unde suntem „tovarăşi”, deoarece nu v-am „întâlnit” nicăieri prin bibliografia istorică naţională sau internaţională. În al doilea rând, dumneavoastră comentaţi pozele, nu textul propus de mine. Numai că pozele le-au pus din două motive: pentru a le arăta cititorilor ce înseamnă o biserică rotundă şi pentru a le oferi modele din spaţiul bizantin – inclusiv Etiopia face parte din acest spaţiu spiritual – caracteristic bisericilor rotunde (romanice) din ultimele secole ale primului mileniu. În cel de-al treilea rând, bisericile propuse de dumneavoastră din „Ungaria medievală” n-au legătură cu subiectul, deoarece ungurii încă nu fuseseră creştinaţi în acel moment şi, pe cale de consecinţă, nici nu zideau biserici. Ei au merite considerabile pentru faptul că au întemeiat şi susţinut un regat vreme de o mie de ani în centrul Europei, dar în primul mileniu creştin bisericile din Banatul mureşan ţineau de Bizanţ şi vama sării se plătea în oraşul lui Constantin (de aici monedele macedoniene, greceşti sau bizantine descoperite în zona noastră). La Ohrida, în Macedonia, există o minunată biserică rotundă, iar de episcopatul de aici au ţinut, o vreme, şi bisericile de la Mureşul de Jos. Prin urmare, îndemnul la „citit” îl las în sarcina dumneavoastră. Postarea, chiar jignitoare la adresa mea, nu o şterg. O las, tocmai pentru susţinerea răspunsului meu. Dar, mult mai mult m-aş bucura – şi cititorii, de asemenea – dacă mi-aţi trimite un material pe măsura celui propus de mine, în care să vă expuneţi punctul de vedere, argumentat, cu referinţe bibliografice şi cu toate celelalte. Şi, dacă se poate, fără jigniri…

  3. Ar fi o MARE pierdere de vreme si eu doar doream sa atrag atentia (mai ales celor care citesc!) … chiar daca, recunosc, nu am folosit un limbaj academic, nici nu mi-am propus asta, printre altele, dar sa zicem ca am exagerat in privinta tonului si imi cer scuze pentru asta, nu inteleg de ce va simtiti jignit! … oricum, eu ma refeream la varianta ante 89 a sensului TOVARAS!!! va derutat probabil lipsa ghilimelelor!?
    In rest raman la parerea ca nu stapaniti deloc nici terminologia (apropo, stilul ROMANIC apare si se raspandeste in intervalul secolelor 11-13!!! nicivorba de sfarsitul mileniului intai si se foloseste Rotonda nu Biserici rotunde!, v. V. Dragut, Dictionar enciclopedic de arta medievala romaneasca, Bucuresti 1976, p. 100, 263; Dictionar de arta, Ed. Meridiane, Bucuresti 1995, p. 105, 262, asta doar asa orientativ) si cu atat mai putin literatura privitoare la intregul subiect legat de prezenta si mai ales contributiile bisericii rasaritene, cat or fi fost de profunde?!? (aici ma refer atat spiritual cat si dpdv constructiv/administrativ) la crestinarea acestui spatiu (aici lista bibliografica este mult mai lunga si nu ma mai obosesc!).

    Valentin Sarandan.

    ps. Patriotismul strica istoria. (Goethe)

  4. Excelent, domnule Valentin Sarandan! Acum nu mă mai simt jignit. Polemica – în limitele ei fireşti – zideşte. Revenind la subiectul „dialogului” nostru, eu nu mă refer la stilul romanic ca atare, care se manifestă în intervalul precizat de dumneavoastră, ci la existenţa unor biserici şi mănăstiri de rit oriental (bizantin) – schisma încă nu se produsese – pe „culoarul sării”, respectiv Mureş-Tisa-Dunăre. Sarea din salinele Transilvaniei aproviziona inclusiv spaţiul bizantin, fiind un element indispensabil oamenilor şi animalelor. Legiunea a XIII-a „Gemina” era încartiruită la Alba Iulia, pe locul unde astăzi există cartierul „Partoş” (port) şi păzea tocmai acest culoar navigabil necesar transportului de sare. Forturile sau punctele întărite romane s-au transformat apoi în mănăstiri, care îndeplineau inclusiv rolul de pază, întreţinere a râurilor în stare navigabilă, depozite de sare, locuri de vamă şi de popas. În primul mileniu mănăstirile sunt de „rit oriental” (bizantin), lucru care începe să fie acceptat inclusiv de către istoricii maghiari, iar după anul 1028 – după cucerirea maghiară – trec în subordinea Romei. De exemplu, în anul 953, un Gylas din Ungaria s-a creştinat la Constantinopole şi l-a adus în ţara lui de Hierotheos, devenit, cu această ocazie episcop la Tourkiei (Ungaria de astăzi). Vezi: Ioan Aurel Pop, „Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV)”, care- citează pe istoricul maghiar A. Bartha „Hungarian Society in 9 th and 10 th Centuries”, Budapest, 1975, p.110. Mărturii arheologice demonstrează prezenţa, în secolul al X-lea, a unei tradiţii liturgice şi arhitectonice de tip bizantin în spaţiul Banatului mureşan (Vezi: Szatmari Imre, Bekes megye kozepkori templomai, Bekescsaba, 2005), dintre mănăstirile de rit bizantin din „Ţara lui Ahtum” fiind menţionate cele de la Miniş, Ceala, Mocrea sau Bodrogul Vechi (Vezi: Radu Constantinescu, „Gerard din Cenad – un scriitor al anului 1000”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p.43).
    În altă ordine de idei, mărturisesc că nu sunt specialist în istorie medievală. Teza mea de doctorat se numeşte „Rolul presei arădene în dezvoltarea discursului politic în perioada neoactivismului (1895-1914)” şi a fost susţinută la Academia Română, Institutul de Istorie din Cluj-Napoca. Am ajuns pe „meleaguri medievale” din nevoia scrierii monografiilor de localitate, lucru la care am rămas „în urma tuturor neamurilor” (D. Golescu). Suntem, cred, singurul popor european care nu predăm la şcoală istoria locului. Apoi, nefiind specialist, mă documentez şi cer ajutorul medieviştilor: acad. Ioan Aurel Pop, cerc. ştiinţific I dr. Ioan Haţegan, conf.univ.dr. Sorin Bulboacă etc. Dar nu stau cu mâinile în sân şi-i critic pe cei care fac… Sunt de acord cu dumneavoastră, că patriotismul strică istoria. Dar, ceea ce strică mai mult istoria este necunoaşterea acesteia. Altfel, vă aştept la redacţia ziarului să ne cunoaştem. Mi-ar face plăcere. Oricum, sunteţi cel mai avizat cititor al meu, lucru pentru care vă mulţumesc!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.