Mai avem curaj să credem că va fi bine?

Zilele trecute, Ionuț Popa chema arădenii să doneze câte 100 de lei pentru UTA. După 24 de ore, văzând reacțiile Măriei Sale Poporul, charismaticul antrenor a decis să-și anuleze apelul.
Nu cred că strângerea de fonduri a fost principalul scop urmărit de Mister, pentru că era clar că indiferent câți bani s-ar fi adunat, destinația lor era incertă. Să-i fie dați lui Hidișan să-și retragă memoriul? Să stingă Giovanni Catanzaritti alte datorii? Să se plătească un cantonament la Moneasa, acolo unde ajung fără mari probleme echipele din Liga a IV-a care au chef de așa ceva?
Cred că mai degrabă Ionuț Popa a încercat să vadă câtă lume mai vine în ziua de azi lângă o echipă atât de suferindă, care chiar are nevoie de cei cărora le-a oferit ceva. Sigur, tot ce s-a întâmplat în ultimii ani a diminuat spre zero optimismul, când vine vorba de UTA arădenii s-au învățat să nu-și mai facă vreun plan pe termen lung. Un barometru a venit în noiembrie 2008, atunci când aproape 2,000 de oameni au ieșit în stradă pentru echipa lor. De-atunci, cifra e în scădere continuă. Pro-Sport-ul a prezentat o statistică al cărei rezultat e dur, în tot turul UTA a adunat 4,400 de spectatori. Cam cât se aduna într-o zi în care la Arad sosea vreo echipă fără firmă.
Stadionul arhiplin rămâne în fotografii, acum recordul a fost stabilit, conform aceleiași surse, cu Mioveniul, când au venit 1,500 de suflete pe arena din Calea Aurel Vlaicu. Media pe meci  acasă e uluitoare, 733 de spectatori, fără efort prea mare jucătorii i-ar putea saluta personal pe toți, în loc să le fluture mâna de la centrul terenului. Pe vremuri atâția se strângeau la antrenamente și la amicalele fără adversari prea importanți.
Un adevăr teribil de trist rezultă, prea trist să fie enunțat. Nu echipa e de vină, nu numele UTA, nu Baronul Neuman, nici Iosif Petschovsky, nu Flavius Domide și nici Adi Ungur! Înrăită și sărăcită, sătulă să-i vadă cum aici, în Arad, a ajuns să prospere doar șmecheria în dauna sincerității, a valorii și a muncii, lumea s-a îndepărtat. La început mai puțin, apoi tot mai mult.
Să încercăm să fim pozitivi acum când UTA are doi investitori la ușă? Chiar trei, dacă nu-l excludem definitiv din peisaj pe Dieter Kaas, deși austriacul s-a cam îndepărtat de ce se preconizase. Putem, deși nu știu câți avem curaj    s-o facem cu adevărat. Ca în orice situație de gen, cei rămași în jurul UTA-ei se împart: unii speră, iar alții văd că în Cutia Pandorei nu mai e decât praf.
Până la urmă, de intervenit oricum n-o poate face nimeni decât cei implicați direct. Noi, ceilalți, suntem reduși la statutul de spectatori. Așa că sentimentele, de oricare ar fi, n-au decât să facă loc realismului, să vedem în ce măsură noua soluție, care-o fi ea, poate recuceri terenul pierdut. În fond, acesta ar fi și scopul, să re-simțim echipa ca fiind a noastră, a tuturor arădenilor. Iar cifra de 733 să fie dată uitării cât mai repede…