Mama

Au fost și sunt suflete trimise de Dumnezeu pe Pământ, adevărați îngeri, pentru a constitui un sprijin și un model. Au fost și sunt persoane care, prin prisma a tot ceea ce fac sau au făcut, prin modul în care se raportează sau s-au raportat la alții, prin, prin modul în care au ales să se sacrifice necondiționat, dedicându-și viața unui copil, unui nepot, unui obiectiv, unei lupte, prin modul în care fac sau au făcut ca numele lor să fie scris în marea carte a acestei lumi, ar trebui să fie… nemuritori. Și dacă acest lucru nu este posibil, având în vedere că toți suntem oameni, iar orice formă de viață are un început și un sfârșit, ar trebui să fie nemuritori măcar pe perioada vieții celor pe care i-au crescut, îngrijit, educat, sprijinit, mângâiat, susținut, vegheat, așteptat, iubit. Din păcate însă, nici acest lucru nu este posibil, pentru că ar însemna să schimbăm cursul naturii. Iar legea firii este, implacabilă. Dacă totul decurge așa cum este firesc, suntem condamnați să ne conducem pe ultimul drum înaintașii: străbunicii, bunicii, părinții, unchii, mătușile, după cum copiii și nepoții noștri vor fi condamnați să ne conducă ei la groapă. Sunt gânduri pline de tristețe, de necaz, de durere, care cu toate că vin din suflet, nu mi-aș fi dorit să am ocazia să le aștern vreodată pe hârtie. Atâta vreme cât a existat o fărâmă de speranță, am crezut că inevitabilul va putea fi amânat. Nu conta cât, o lună, un an, zece ani… Ba nu, conta, cum să nu conteze. Mi-aș fi dorit să fie amânat cât mai mult timp posibil. Din păcate, nici acest lucru nu s-a putut, pentru că boala este uneori incurabilă, indiferent de numele ei, indiferent de eforturile depuse de medici sau pacienți, iar complicațiile care pot apărea ulterior pot să fie mai periculoase ca boala inițială. Asta, cu atât mai mult cu cât, un atac cerebral care are loc la Arad și este descoperit la timp, nu poate fi tratat cum poate fi tratat la Iași, spre exemplu. Cel puțin deocamdată, deoarece există un medic care intenționează să facă ceva din acest punct de vedere, după cum sper că vor fi medici și cadre medicale care vor descoperi mai repede anumite complicații ce se pot dovedi fatale pentru un pacient ce nu mai poate comunica.
Iar când totul o ia la vale, când lucrurile evoluează din rău în mai rău, nu mai rămâne decât credința și speranța. Când inevitabilul s-a produs, doar credința singură mai poate rămâne în picioare. Speranța poate fi cel mult redirecționată. Și dacă tot s-a produs inevitabilul, dispare și frica de acel inevitabil, pentru că oricum zarurile au fost aruncate.
Scriam mai sus că unii oameni ar trebui să fie nemuritori. Da, am convingerea că așa ar trebui să fie. Și nu, nu este vorba neapărat de persoane care au făcut istorie, care au influențat viața semenilor, nu este vorba neapărat de somități, de mari scriitori, mari artiști, mari medici, mari oameni de stat, mari prelați ci și de oameni simpli, cu bun-simț, care au lăsat sau vor lăsa în urma lor un gol imens. Un astfel de om a fost bunica mea, Mama.