Ştiu din experienţă şi din lecturi că-n materie de eficienţă organizatorică şi administrativă românii s-au raportat încontinuu la naţia germană şi şi-au constatat nevolnicia cu un soi de lehamite voluptuoasă. Dacă n-am să narez nici o experienţă, am să-l citez totuşi pe genialul Tudor Arghezi, care spunea că „Tehnică avem şi noi, da’ n-avem nemţi”.
Tot din experienţă ştiu însă că românii devin nemţi dacă-s puşi în condiţii de nemţi, la fel cum nemţii devin români dacă-s puşi în condiţii de români. Altfel spus, poporul se comportă conform condiţiilor în care-l pun cei ajunşi la cîrma stupului numit stat: dacă-n cel mai înalt punct al stupului se-aşează cine trebuie, fiecare face ce trebuie să facă – făr-a se plînge că i s-au faultat libertăţile sau drepturile albinei; dacă însă-n creştetul stupului se-nţepeneşte cine nu trebuie, fiecare face ce-i trece prin cap, nimeni nu mai face ce trebuie – şi se-ajunge la vorba lu’ nenea Iancu: „… se duce dracului giudeţu’!”.
De 25 de ani ni se vorbeşte despre necesara schimbare de mentalitate a românului – vorbire frumoasă, însă superfluă; nu de schimbarea mentalităţii e nevoie-n România, ci de schimbarea radicală, de stîrpirea de-a dreptul, cu rădăcini şi cu lăstari cu tot, a clasei politice din ţuţudăul stupului-stat.
Două exemple nemţeşti: regele Frederic al II-lea al Prusiei, întrebat de Voltaire cine crede el că se va supune Codului de legi pe care-l impunea ţării, a răspuns fără ezitare: „Ei bine, eu voi fi primul supus al acestui Cod!” – ceea ce s-a şi întîmplat, iar prusacii (cei mai nemţi dintre nemţi), l-au urmat pe rege-n supuşenia faţă de lege; cînd cancelarul Konrad Adenauer, după războiul al doilea mondial, le-a anunţat nemţilor că fiecare dintre ei va avea o raţie zilnică de un cartof, a scos din buzunar barabula şi-a spus: „Asta-i raţia de un cartof pe ziua de azi a cancelarului Konrad Adenauer!” – şi fiecare neamţ şi-a primit zilnic raţia de un cartof, inclusiv cancelarul.
Acum ai noştri, care ne conduc prin reprezentare fără a avea habar de starea-n care-au adus ţara: un senator n-are idee cît costă litrul de benzină fiindcă „… alimentează şoferul, eu nu cobor”, un altul propunea ridicarea alocaţiei de stat pentru copii la 500 de lei de la 200 (cînd alocaţia era, de-adevăratelea, de 47 de lei), un preşedinte spunea că aurul Băncii Naţionale s-a vîndut „… pentru a se plăti salariile şi pensiile” (contrazis a doua zi de-un reprezentant al BNR care dovedea că instituţia n-a vîndut în 25 de ani nici un gram de aur, ci a cumpărat încontinuu) – şi exemplele-ar putea continua mult şi bine.
Cînd un norod nu-i condus de-un Frederic cel Mare sau de un Konrad Adenauer ci de taţi de albine care spumegă-mpotriva productivităţii scăzute a albinelor sleite de puteri şi răguşesc proslăvind drepturi şi libertăţi care priesc doar hoţilor, soluţia este prinderea zdravănă-n mîini a parului numit verb şi darea la cap cu toate puterile. Să-i ferească însă (şi să ne ferească), Cel de Sus şi Cel de Jos de punerea mîinilor pe pari adevăraţi; atunci se va adeveri iarăşi versul amar al lui Coşbuc: „Christoşi să fiţi, nu veţi scăpa…”.
