Mi-e dor de Lady UTA

Iar sunt dezorientat, încurc sensurile şi lucrurile; bunăoară pe cer, acolo unde de regulă stă soarele amiezii mie mi se pare că văd capra cu trei iezi care ronţăie dintr-un harbuz luminos şi steril. M-aş duce în Delta Dunării să-mi revin, să împing cu pompa în guşile pelicanilor beţi, bancuri întregi de sturioni; aş deplasa durerea nedurută până în Peninsula Kamceatka, acolo unde visa Serghei Esenin să se plimbe cu o troică trasă de trei sticle de vodkă; şi să-şi râdă de Omul Negru, care intenţiona să-i strecoare în samovarul şuierător un gram de cianură. Cade cerul peste mine, acest Gustar alunecos ca un săpun într-o baie turcească mă enervează, ne udă cu ploaie exagerată după o căldură excesiv de tembelă, iritând pârgul bobului de Miniş şi  existând riscul iminent ca din lipsa conştienţei să rămânem fără alimentele de bază.  Înciudat, mă trântesc pe un braţ de fân şi sprijinit în Cotul Donului joc oină cu echipa furnicilor aflate în vilegiatură în parcul din centrul Căii Lactee.
Era o vreme când urmăream cu asiduitate şi cu interes toate aspectele legate de echipa fanion a Aradului, Lady UTA, cum îmi place mie s-o alint. Eram în cunoştinţă de cauză atât în ceea ce priveşte partea strict sportivă a echipei şi a jucătorilor ei, cât şi în cea privind viaţa personală a oamenilor (sportivi şi nesportivi), care se manifestau în curtea castelului nobilei Lady UTA. Simţeam pulsul echipei, trăiam la intensitate maximă bucuriile şi necazurile, eşecurile şi realizările ei. Lady UTA trăia, era vie! Pentru ea, pentru Lady UTA, Aradul  se implica în mod direct, o sprijinea şi o susţinea. La conducerea echipei şi a clubului erau oameni care se dedicau totalmente intereselor ei, se confundau cu clubul domiciliat la capătul străzii Poetului. Stradă predestinată, căci Lady UTA era o muză pentru poeţi, era ea însăşi o poetă a jocului de fotbal. Nu o spun numai eu, o spunea cu mult înaintea mea marele om de televiziune şi de sport, scriitorul  Aristide Buhoiu, care în cartea sa intitulată „Petschovski“  face o amplă descriere a ceea ce înseamnă Lady UTA pentru naţiunea fotbalistică din România. Scriitori şi oameni de sport au mai fost. Să-i amintim doar pe Mircea M. Ionescu şi pe Ioan Chirilă, care în articole sau în comentarii în presa sportivă scrisă, văzută şi auzită au fost de-a dreptul fascinaţi de amploarea pe care numele de UTA poate să o transmită  şi să stimuleze pentru sport o ţară întreagă.  Sau marele comentator Cristian Ţopescu, omul care la o mare aniversare a Clubului UTA, a spus „Mă bucur că acum clubul este condus de un pământean, nu de un marţian şi că are toate şansele să se dezvolte.“
Asta a fost odată! Căci acum, Lady UTA a ajuns o nobilă scăpătată, care trăieşte din amintiri, moartă de foame, sleită de sete îmbrăcată în zdrenţe. Lady UTA şi-a pierdut până şi identitatea, nici ea însăşi nu ştie cum o cheamă: „UTA Bătrâna Doamnă“, sau „UTA“? Lady UTA a ajuns un fel de dedublare, căci deşi are două nume, Lady UTA şi-a pierdut identitatea.
Pornită acum trei ani de la capăt, de la cea mai joasă organizare oficială de fotbal, Lady UTA, antrenată de prietenul meu, Roland Nagy, a promovat în fiecare an, astfel că de la toamnă Lady UTA va juca în Liga a II-a.
Îi urez mult succes şi mai mult decât atât!