de Teofil Grădinaru
Întâmplarea face că în aceste zile, în paralel cu izbucnirea petardei de presă numită „Valiza lui Dragnea” să recitesc «Minunata lume nouă» a lui Huxley și, de asemenea, să citesc addendumul romanului scris tot de Huxley, dar la câțiva ani distanță și fără urmă de ficțiune. Un eseu scris într-un mod cât se poate de analitic, în care autorul dezbate nişte tare ale societăţilor totalitare raportate la societăţile democratice, dar unde conducătorii caută în permanenţă mijloace de dictatură: bunăstarea aparentă fiind un astfel de instrument. Ca o subliniere, Huxley a scris «Minunata lume nouă» în 1932, când dictatura bolşevică încă nu apucase să se desfăşoare în adevărata ei splendoare, iar eseul «Reîntoarcere în minunata lume nouă» a fost publicat doar la câţiva ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi la vreo zece ani după o altă celebră distopie: 1984, a lui Orwell.
De unde această legătură, între „valiza lui Dragnea” şi distopia lui Huxley? Simplu, încă din acei ani (n.b. 1932, apariţia romanului) se făcea o adevărată apologie a propagandei. Războiul ne-a arătat mai multe faţete ale propagandei, atât cea a Aliaţilor, cât mai ales a germanilor (cu Göbells maestru absolut de ceremonii). Acum, la 70 de ani distanţă, cu mijloacele de informare pe care le avem – radio, televiziuni, ziare on-line, totul culminând cu Dumnezeul rețelelor sociale, Facebook-ul – propaganda şi dezinformarea au atins capacităţi maxime. Cu o naţiune care în marea ei majoritate îşi împarte timpul liber între un show de divertisment şi un talkshow, trăgând cu un ochi la televizor şi navigând la infinit în acelaşi timp, instrumentele de propagandă şi manipulare sunt lesne de aplicat. „Valiza” e unul dintre ele.
Nu doresc să fac analiza subiectului în sine din două motive. În primul rând că nu acest caz este relevant, ci fenomenul în sine, iar ca abordare secundă, nici nu reuşesc să bănuiesc unde ar fi adevărul, cui îi foloseşte această dezbatere socială şi mediatică. Şi asta pentru că – iar aici mă refer la cel de-al doilea punct de vedere – câştigătoare nu e niciuna dintre tabere. Culmea, nici perdantă, fiecare dintre ele având partea de avantaj respectiv de dezavantaj. Depinde cum îşi joacă fiecare cărţile, cum îşi ajustează şi folosesc instrumentele de propagandă cum reuşeşte cel mai bine să manipuleze acel electorat nehotărât, dar care e activ atât la talk-show-uri, cât şi pe reţelele de socializare. De pierdut, pierdem poate toţi, pentru că nu reuşim să raportăm propaganda unuia sau a altuia la un reper real, ci o disecăm comparativ. Or, adevărul nu poate fi în ambele tabere, aşa că încercăm să analizăm ca să aflăm cine ne-a manipulat mai mult.
Se apropie alegerile, din şase în şase luni, petarde de presă, manipulări, intoxicări vor mai fi! Din ce în ce mai des. Propaganda funcţionează la turaţie maximă. Azi, 7 noiembrie, se împlinesc 101 ani de la Marea Revoluţie din Octombrie (nu e greşeală, ci o neînţelegere între cei cu calendarele, Iulian şi Grigore, unul imperator, celălalt papă). Mă gândesc că Lenin şi-ar freca mâinile de bucurie, dac-ar trăi şi-ar vedea că astăzi propaganda funcţionează mai bine, iar manipularea este mai eficientă decât pe vremea începuturilor bolşevice. Iar «Minunata lume nouă» a lui Huxley nu are 86 de ani, ci – aşa cum îi spune numele – e veşnic nouă şi aplicabilă.
