Una dintre obligaţiile muzeelor şi colecţiilor publice, statuată de legislaţia în vigoare, este „să asigure cercetarea sau, după caz, punerea la dispoziţie, pentru cercetare, a bunurilor din patrimoniul muzeal”. Până în urmă cu câţiva ani această prevedere era foarte des invocată de mulţi dintre arheologii pe care-i cunosc. Încă de pe vremea când mă familiarizam cu arheologia am înţeles că una dintre principalele noastre meniri e să facem cunoscute artefactele descoperite atât de noi, cât şi de înaintaşi. A face cunoscut un artefact în lumea arheologică înseamnă a-l publica într-o lucrare ştiinţifică, pentru ca şi alţi colegi să aibe acees la informaţia pe care o deţii. Totul se rotea în jurul artefactului, trebuia să învăţ să-l desenez, să-l descriu, să-i ştiu utilitatea, dar şi să pot preciza cărei epoci îi aparţine. Ideea de bază era să publici materialul arheologic avut la dispoziţie.
În aceste condiţii cine avea în custodie sau deţinea drepturile ştiinţifice asupra unei colecţii de artefacte era considerat un semizeu. Foarte puţini aveau acces la aceste colecţii, iar pentru a ţi se acorda privilegiul de a publica două-trei artefacte trebuia să înduri adevărate munci herculiene. Până nu de mult existau adevărate monopoluri regionale ale colecţiilor arheologice. Se ajunsese la situaţii absurde în care doar cei agreaţi puteau să vadă artefactele, iar şi mai puţini să poată să le publice. Unul dintre profesorii mei îmi povestea că el a fost învăţat cum să deseneze un vas ceramic din memorie, pentru ca mai târziu să-l poată publica chiar dacă gestionarul nu-şi dădea acordul.
La o primă vedere ai zice că cei ce deţineau colecţiile arheologice le ţin ascunse în vederea publicării, dar acest lucru nu se întâmpla prea des. Aceşti baroni ai arheologiei strângeau pe parcursul întregii activităţi mii şi mii de piese, la care doar ei sau cei apropiaţi aveau acces. Ce să mai zicem de documentaţia unui şantier arheologic… era păzită cu mare sfinţenie şi nu se arăta nimănui.
Anii au trecut iar odată cu dezvoltarea arheologiei preventive şi schimbarea generaţiilor lucrurile au început să se dezgheţe. Responsabilii de şantiere, ori gestionarii colecţiilor au devenit mult mai deschişi la colaborări, ca atare volumul de publicaţii arheologice este în continuă creştere. Acum tinerii specialişti au acces la piese şi la documentaţie, fireşte cu excepţiile de rigoare.
Cu toate acestea ne aflăm în faţa unui paradox. În trecut colecţiile arheologice erau accesibile doar celor aleşi pe sprân- ceană, rămânând ascunse. În zilele noastre, deşi accesul la colecţii este mult mai liber, rămân şi de această dată necunoscute. De ce?
O primă cauză ar fi înmulţirea fără precedent a săpăturilor preventive, care furnizează un număr ameţitor de informaţii şi artefacte. Totodată numărul arheologilor activi este scăzut pe când numărul artefactelor creşte cu fiecare săpătură preventivă. La care se adaugă şi faptul că mulţi dintre studenţii şi tinerii arheologi nu mai au apetit pentru munca grea cu artefactele, preferând subiecte teoretice. Nu poţi să-i condamni, e mult mai plăcut să stai în bibliotecă decât în depozite pline de praf, să desenezi ceramică şi să o descrii.
Consecinţa: colecţiile vor rămâne în continuare ascunse atât publicului cât şi specialiştilor.
Victor Sava
