Treceam ieri, mai spre tîrziul după amiezii, „pe Corso”; păşeam agale, cătînd în gînduri după ziua de ieri – şi n-o mai găseam decît ca amintire arzător de vie. „Domnule”, îmi ziceam, „ce amintiri extraordinare de pe malul Mureşului am eu, născut pe malul Trotuşului! Ce voievozi mi-au umplut copilăria, şi ce corifei mi-au însoţit tinereţile!”.
Cum mergeam eu spre teatru tîrîndu-mi amintirile, mi s-a năzărit să traversez pe partea cealaltă a uliţei, aşa că am trecut „pe roşu” peste strada Horia (ce ruşine să dai numele lui Horea străzii Horia!), am cîrmit scurt la dreapta, am trecut de data asta „pe zebră” peste „bulivar” şi m-am oprit o secundă în faţa statuii ruginite a lui Vasile Goldiş. După ce mi-am plecat genunchii gîndului în faţa memoriei lui Goldiş şi-n faţa memoriei tuturor celor care şi-au pus vieţile-n temeliile României, m-am întors cu faţa spre „McDonald” ca să văz Soarele cum scoboară spre asfinţit. Cătînd spre Soare, ochii mi-au dat de turla palatului Neumann, care şi ea trage să scoboare-n asfinţitul ei, adică-n drumu’ mare. Nişte oameni prevăzători au încercuit colţul Horia-Corso cu ceva bandă de plastic roşu-albă menită să le fie trecătorilor pe-acolo cască de protecţie dac-o fi s-o ia turla la vale. Ochiul meu versat a mai văzut nişte scînduri care ieşeau afară prin ochii turlei, semn că undeva, în măruntaiele clopotniţei fără clopote, se-ncearcă o reanimare a vechii zidării. Mi-am zis că „e de bine” şi că s-au prăbuşit ele construcţii mai dihai decît palatul Neumann şi n-a fost bai, deci n-o fi nici ăsta – de-o fi să fie. M-a mai străbătut gîndul că şi drobul de sare stătea deasupra precum o sabie a lui Damocles, şi deodată m-a fulgerat gîndul că eu nu cred în lacrimi, cum nici Moscova nu credea-n roua ochilor.
M-am întors iarăşi cu nasu’ spre Mureş, şi-am trecut pe partea ailaltă. Ochiul mi-a văzut parcul din faţa primăriei: proaspăt arat, grăpat, discuit, ferchezuit şi gata să-şi primească blana de gazon – că buruienile autohtone nu mai au căutare. Amintiri blestemate mi-au adus pe retină imagini cu jocul de gard viu care „lua privirile” mai demult, gard viu plantat de comuniştii criminali şi care-a sucombat sub podişca capitalistă de Crăciun şi de Paşti.
Cu cîteva ore mai devreme de-ntîmplările astea două, îmi plimbam căţeluşa şi-mi preumblam şi eu tălpile pe gazonul cu care-a fost dichisit parcul lîngă care-mi duc zilele (mai ales nopţile, că ziua-s la muncă). De mai bine de zece ani, vieţuia-n parcul ăsta un cămin peste care zăcea o tablă ruginită şi strîmbă şi găurită. Cu mult mai mult de zece ani înainte, aici fusese o cişmea la care-şi stingeau trecătorii setea. Cişmeaua fusese făcută tot de comuniştii nemernici – şi nu mai e sub capitaliştii omenoşi. A venit o echipă de muncitori (vreo cinci), şi umblau prin parc şi se-ntrebau unde-o fi blestematul cămin astupat cu tablă. Le-am arătat eu unde e, că ei nu ştiau. L-au studiat oleacă, apoi s-au pus pe treabă – şi-n douăzeci de minute căminul era acoperit cu capac adevărat, din fontă, modern şi italian pe deasupra (ca şi pe dedesubt). Drept e că n-au spălat zidul vechi, n-au udat cărămizile, ci au turnat betonul aşa cum s-a nimerit – ceea ce-nseamnă eficienţă capitalistă; în comunism asta însemna dare afară din serviciu, fără milă şi fără discuţii. Cît despre cişmea, nu mai este, nici nu va mai fi…
Da’ ce, parcă toalete publice mai sînt? Astea erau pe vremurile comunismului odios! În capitalismul de omenie faci ce-ai de făcut acolo un’ te-apucă şi-o rupi la fugă ţinîndu-te cu-amîndouă mîinile de locul ruşinos al pantalonilor şi blestemîndu-i în gura mare pe Stalin, Dej, Brejnev şi Ceauşescu.
Tablou vivant: o ţară ducîndu-se de rîpă precum turla palatului Neumann şi ţinută-n viaţă de cîrpeli precum cea de pe căminul din parc; plug capitalist răzînd de pe faţa pămîntului tot ce s-a făcut mai înainte, fie c-a fost bun, fie c-a fost rău, precum în faţa primăriei.
Ni se sapă eroic sub rădăcinile oricărei speranţe cu tîrnăcopul clămpănelilor de partid, fie el partid roşu, albastru, galben, portocaliu, violet sau orice altă nuanţă din spectrul luminii albe, şi-mi vine să le zic şi eu ochilor mei ce le-a zis Democrit ochilor lui înainte de-a şi-i scoate din orbite şi-ai lepăda-n praful drumului: „Aţi văzut destule; de-acum trebuie să nu mai vedeţi, ca nu cumva să vedeţi prea mult şi să vi se urască!”.

Recomandările redacției