Pe la sfârşitul toamnei, timp de două zile, blocul din Pecica unde locuiesc, nu a mai fost alimentat cu apă rece, din motive tehnice. Auzisem de la localnici că, la o aruncătură de băţ, există o fântână emblematică pentru zona de vest a Aradului, la fel ca pita din localitate: Momacul.
Veche de peste o sută de ani, fântâna a fost forată la o adâncime de 341 de metri având, iniţial, un debit de 55 de litri pe minut şi costând, în 1897, la realizarea sa de notarul Florian Momacu, 8000 de florini. Mai realizase inspiratul notar şi alte fântâni, dar aceasta, cunoscută ca Momacul românesc, a intrat în zestrea Pecicăi ca fiind cea mai reprezentativă, desprea ea umblând vorba că este rece vara şi caldă iarna, având un gust cu totul aparte.
Pe lângă gustul apei, despre care cineva spunea că este desăvârşit şi unic, altceva face din Momac să fie un loc aparte. Nu întâmplător, despre acesta oamenii locului spun că cine bea apă din această fântână nu se mai poate depărta de Pecica…
Aici, încă de la darea fântânii în funcţiune, se adunau oamenii, ca într-o Poiană a lui Iocan, pentru a afla noutăţi din sat. Dar plecarea după apa de la Momac reprezenta un adevărat ritual, care începea cu pregătirea cănţilor şi continua cu cea a sufletelor pentru a (re)întâlni prieteni şi neamuri, cunoştinţe mai vechi sau mai noi. Pentru că o dată ajunşi la Momac, oamenii îşi deschideau sufletele şi, strânşi în jurul acestei fântâni, povesteau ce este mai nou în zonă, cine a murit, cine s-a născut, cine s-a despărţit sau cine cu cine s-a mai luat. Apoi, după aflarea mondenităţilor, care niciodată nu erau bârfe, oamenii aflau preţul grâului, al porcilor, cum a mers piaţa, care casă-i de vânzare, cum va fi vremea şi câte şi mai câte…
Iar când cineva plecat de mult timp din Pecica se reîntoarce – chiar şi numai în vizită – la matcă, trece inevitabil pe la neamuri, pe la cimitir şi pe la…Momac.
La 118 ani de la inaugurarea fântânii, construită, efectiv, de maestrul executant Iosif Adam, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Cu toată tehnologia de care beneficiem în zilele noastre, pecicanii continuă să se strângă, zi de zi, la această fântână, ca-ntr-un ritual, pentru a afla noutăţi. Şi chiar dacă au apă curentă la robinet, aceştia se adună la Momac, instaurat puternic, încă de când erau copii, în conştiinţa lor…
Aşa i-am găsit şi eu, mai la sfârşitul toamnei trecute, când o defecţiune tehnică la sistemul de alimentare cu apă rece a făcut să-mi îndrept paşii spre Momacul românesc. Cănţile au fost înlocuite cu PET-uri, căruţele de pe vremuri, cu maşini sau biciclete…Dar atât…Nimic nu s-a schimbat, exceptând puţin oamenii, care sunt ceva mai apăsaţi de griji. În rest, temele de discuţii sunt aceleaşi, evident mulate problematicii actuale.
Bătrânul Momac tace şi ascultă pe oricine-i soarbe apa de izvor, liniştit, cu demnitate, aşa cum a făcut-o de zeci de ani şi cum o va face, cu siguranţă, şi de acum încolo.
Pentru că, parafrazând o veche zicală a locului, Momacule – apă dulce, cin′ te bea, nu se mai duce!
