MONUMENTE ŞI IMAGINI RELIGIOASE MONUMENTALE -1. Monumente cruciforme

0
139
Troiţa Lazăr Mărginean (Nădlac 1918)

-prof. Horia Truţă-

Simbol de triumf apoi de suferinţă, crucea a devenit semnul distinctiv al creştinilor. Prin ea este slăvit Dumnezeu Tatăl sau (şi) Fiul, semnul fiind mai uşor de perceput decât Treimea. Romanii au luat de la cartaginezi crudul obicei al răstignirii pe cruce al condamnaţilor, în acest fel fiind omorât şi Isus Hristos. Prefigurarea crucii se găseşte în Vechiul Testament, prin înălţarea de către Moise a şarpelui pe stâlp, dar şi în timpul Exodului, când amaleciţii au atacat poporul evreu.  În timpul rugăciunii, braţele întinse orizontal de Moise,  formând cu trupul său o cruce, sub semnul acesteia evreii au obţinut victoria. Venerarea Crucii de către creştini s-a dezvoltat mai ales după ce împăratul Constantin cel Mare (306-337), şi-a ales acest semn pe stindardele sale de luptă şi după ce mama sa, Elena, a descoperit la Ierusalim, lemnul pe care a fost răstignit Isus Hristos. Sinodul de la Niceea din anul 787, a stabilit pentru totdeauna, atitudinea creştinească de cinstire a crucii.

Tradiţia creştină, a dezvoltat şi mai mult simbolismul ei, condensând prin imagine, patimile şi mântuirea lui Isus Cristos, a doua persoană a Trinităţii. Dacă la început, crucea era un simbol de ruşine şi umilire, ulterior ea a devenit unul al înţelepciunii şi gloriei lui Dumnezeu. Imaginea crucii a fost preluată de iconografia creştină, nu doar pentru a exprima supliciul Mesiei, ci şi pentru a marca prezenţa Lui acolo. Fiindcă, acolo unde se află crucea, implicit acolo se regăseşte şi răstignitul.

Începând din secolul al XI–lea occidentul catolic trece în imagini crucea pe planul întâi, exprimând una din cele două atitudini:  pătimire sau triumf. De la sfârşitul secolului al XII-lea, însă cele două teme coexistă în iconografie: Dumnezeu bătrân, triumfând pe tronul său şi Dumnezeu tânăr cu o coroană de spini suferind pe cruce. Primul pedepseşte, cel de–al doilea mântuie.

Crucea poate fi adosată prin imaginea unui Crist realizat artistic în boose-ronde (catolici) sau bidimensional, prin pictură, pe suport din lemn ori tablă (ortodocşi). Isus este redat fără veşminte, cu proporţii anatomice echilibrate, fizionomie calmă, resemnată, încadrat de barba scurtă şi părul des, sub coroana de spini. Faldurile pagnasului, care-i acoperă şoldurile sunt tratate în planuri largi.

La ortodocşi, Răstignitul, prezentat într-un singur plan prezintă în mică măsură realismul durerii, agoniei şi a trupului sfârşit, lipsit de viaţă. El nu-şi pierde însă nimic din regala sa nobleţe, păstrându-şi etern măreţia.

Pe crucile catolice, imaginile şi în mod frecvent Isus Cristos este reprezentat tridimensional, de regulă turnat în metal, întreg, în poziţie nerealistă de răstignit, fie cu braţele întinse orizontal, palmele spre exterior şi picioarele paralele, uneori apropiate spre vârful degetelor, sau cu braţele oblic, în forma literei V, capul încoronat cu spini, puţin aplecat spre dreapta. Până în secolul al XI-lea, Cristos era reprezentat, înveşmântat cu o tunică cu mâneci scurte, viu, cu ochii deschişi stând drept pe cruce. În arta medievală, figura lui Isus Cristos a fost frecvent reprezentată atât de schematic, încât corpul atârnat cu braţele desfăcute coincidea cu forma crucii. Michelangelo (secolul al XVI –lea), a descompus axa verticală a corpului prin capul plecat, deasupra unui piept înclinat în direcţie opusă şi o altă contramişcare a picioarelor. Ulterior, aşa cum apare reprezentat în pictura lui Van Dyck, Cristos pe Cruce (1627-1632) este ilustrat cu trupul fără veşminte, cu ochii închişi şi capul aplecat, iar trupul uşor îndoit. Doar pagnasul învolburat, efect obţinut prin faldurile divergente ale unei fâşii albe, îi acoperă goliciunea.

Mai ales aceste lucrări au fost folosite ca modele pentru ilustraţiile ulterioare, inclusiv pentru cele din arta monumentală religioasă, realizată în judeţul nostru

Ca însemne simbolice, alături de INRI, mai apar NI-KA, tradus prin Isus Învinge sau Victorie, A (Alpfa) şi O (Omega) care desemnează începutul şi sfârşitul semnelor intelectuale şi prin extensie, Isus Cristos, care este începutul şi sfârşitul la toate. Pe alte cruci, se pot descifra primele două litere ale numelui grecesc al lui Hristos, adică X (chi) şi P (rho) sub formă de monogramă

O formă de cruce proprie ţării şi bisericii ortodoxe româneşti, nu există. Un tip mai elaborat al monumentului este însă Troiţa, care reprezintă şi loc de închinare, mai ales acolo unde nu există biserici. De la o simplă cruce, până la construcţii de tipul unei mici capele, troiţa se remarcă prin decoraţia realizată prin sculptură, în lemn sau piatră, cu diferite lucrări de artă şi inscripţii, crestături şi traforări, cu mare varietate a temelor iconografice. Ele se mai ridicau în amintirea unei persoane, evenimente sau locuri rele.

Din punct de vedere arhitectural, aceste monumente publice au ca element comun, crucea, latină sau greacă fixată prin simplex, pe soclu, postament su direct în sol. Elementele decorative sunt simple, marcate prin caneluri longitudinale, denticuli sau spini, iar la capătul braţelor libere, lobi, treflă. La Crucea treflată, care este cea mai des întâlnită, capetele braţelor sunt prelucrate cu trei lobi asemenea trifoiului.

Soclul, sub formă de cilindru, prismă, obelisc, sau prin combinarea acestora, este de regulă cea mai prelucrată parte a monumentului cruciform. Uneori, el este ridicat printr-un postament înalt, sub formă de una sau mai multe trepte.

Inscripţiile de pe monumentele cruciforme, sunt marcate de regulă, prin incizie, pe una din feţele soclului. Ele cuprind de la caz la caz, texte votive sau de adorare, citate din cărţile de rugăciuni numele ctitorilor, uneori cu date suplimentare de identificare a acestora, numele constructorului, reparaţiile şi modificările survenite de-a lungul timpului.

Materialul construcţiei este divers, fiind folosite integral sau combinat, doar pentru unele elemente ale monumentului: piatra de diferite sortimente pretabilă la cioplit, betonul sclivisit sau în mozaic, cărămida, metalul, lemnul şi mai nou, materialele plastice. Ortodocşii, înainte, foloseau în acest scop, exclusiv lemnul şi piatra, excluzând metalul, necesar făuririi armelor, şi considerat impropriu stării de pace promovat de Cruce.  Ele sunt aşezate în curtea, ori în faţa bisericii, la răspântii de drumuri, alături de holde, lângă fântâni, cimitire sau în locuri legate de un anumit eveniment. Aici, se organizau periodic, în zilele consacrate, procesiuni religioase şi pelerinaje cu o mare afluenţă de public. La Sânziene şi sărbătoarea Rusaliilor, sau cu prilejul altor sărbători, femeile pregăteau cununi vegetale, care, după sfinţire cu apă, erau aninate pe aceste monumente.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.