-prof. Horia Truţă-

Trinitatea, şi-a găsit locul în teologia bisericii, în secolul al IV-lea, dar conceptul a fost formulat de Tertulian la două sute de ani după Isus Hristos. Deşi nu se găseşte în Biblie, ea reprezintă o doctrină distinctă şi atotcuprinzătoare care constitue, de fapt, însăşi esenţa credinţei creştine.

În mărturisirea sa de credinţă, Papa Virgilius afirma că: Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căilor şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, se relevează, împacă şi uneşte cu sine, pe oamenii care se îndepărtează de păcat. Termenul face trei afirmaţii fundamentale şi anume: că există un singur Dumnezeu, că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt fiecare o persoană distinctă dar şi Dumnezeu în acelaş timp. Tema, şi-a exercitat atracţia mai ales asupra mediilor teologice savante, având însă un ecou limitat asupra mulţimii. La unii mari mistici, Treimea constitue însă centrul vieţii spirituale. Una din particularităţile ulterioare ale creştinismului, este aceea că apreciază în mod diferit, pe de o parte raporturile complexe dintre cele trei persoane aflate în relaţie  trinitară iar pe de alta, între această Trinitate cu dominanţă masculină şi un personaj feminin, Sfânta Maria, legată la rândul ei de fiecare. Deplina revelare a Sfintei Treimi, are loc în Duminica Rusaliilor când, la 50 de zile după Paşti, în plină vară, se împlineşte revărsarea Duhului Sfânt peste credincioşi.

Din punct de vedere iconografic, Treimea nu a cunoscut înainte de sfârşitul evului mediu un prea mare succes. S-a impus în lumea ortodoxă după  anul 1430 ? prin Troiţa pictorului rus Andrei Rubliov (1360?-1430?). În Arad, o reproducere în mozaic a acestui tablou a fost realizată pe faţada noii Catedrale Ortodoxe, în anul 2008, dar imaginea este prezentă în toate bisericile. Reprezentarea simbolică prin trei persoane, sau trei îngeri unul lângă altul, aşa cum a fost conceput de Rubliov, s-a menţinut până în prezent doar în Orientul ortodox. În occidentul catolic, prin tendinţa deschisă de florentinul Cimabue (1240?-1302), Sfânta Treime s-a realizat ca o compoziţie etajată, reprezentând un Tată bătrân, Fiul mai tânăr şi Sfântul Duh în chip de porumbel Ulterior, imaginea acestei păsări a devenit simbolul tradiţional pentru  Duhul Sfânt, în întreaga iconografie creştină. Inovaţiile barocului, stil cunoscut ca generator de tensiune, a dat şi în repertoriul artelor vizuale, o nouă dezvoltare acestei tematici.

În evoluţia pe spaţiul Banatului şi Crişanei a artei religioase de inspiraţie catolică, se constată că modelele Europei centrale care au determinat-o, deşi au pătruns cu întârziere şi sub o formă provincială, oarecum diferită, prin mesaj şi simbolistică exprimau acelaşi lucru: să indice şi să protejeze comunitatea de unele pericole iminente. Ca element arhitectonic, ca simbol al forţei, a fost folosită coloana sau obeliscul, care culminează cu statuia Sfintei Treimi. Acest model de monument public î-şi găseşte analogii în centrul Europei, în intervalul 1683-1686, la Viena, Linz, apoi la Pecs şi Vac în Ungaria. Aşezate în pieţele oraşelor pe care le şi decorau, aceste monumente, aveau o funcţiune bine stabilită, şi anume acela de a fi receptaculul vieţii spirituale, în timpul procesiunilor religioase dar şi ocrotitorul comunităţii în faţa pericolelor de orice fel.

În acest context, trebuie ţinut cont de faptul că una din cele mai mari spaime ale acelei perioade a fost ciuma neagră. denumită şi pestă. Jertfele umane datorate pustiitorului flagel au fost imense. Această boală extrem de ucigătoare, era provocată de o bacterie transmisă de la şobolan la om, prin intermediul puricilor. Originară din Asia, s-a răspândit prin contaminare, mai întâi în porturi, apoi pe arii extinse în toate zonele continentului.

Şi acest teritoriu, ca întregul continent, a fost lovit în mai multe valuri de cumplitul flagel. De fiecare dată, se pare că escaladarea epidemiilor a fost legată de prezenţa în zonă a trupelor turceşti şi tătare. În anul 1731 ciuma cucereşte din nou Timişoara şi Banatul, fiind adusă de data aceasta de soldaţii trupelor imperiale austriece. La scurt timp, în 1738, datorită acestei boli, numărul morţilor a fost atât de mare încât a fost nevoie să se ardă cadavrele. Efectele ei au încetat brusc în 1740

Autorităţile foloseau măsuri obişnuite în asemenea situaţii: cioclii anume angajaţi, duceau morţii în cimitirul din afara localităţii. Pe bolnavi nu-i îngrijea nimeni, deoarece nu se cunoştea nici un remediu. Ei rămâneau deobicei ascunşi în locuinţe, aşteptând să le vină sfârşitul. Se încercau şi unele practici superstiţioase, diavoleşti şi vrăjitoreşti menite să îndepărteze duhul rău al ciumei, interzise dealtfel de stăpânire şi biserică.  Boala fiind, însă, închipuită ca o femeie bătrână şi urâtă, împotriva ei se puteau lua doar măsuri de protecţie magică: circubulaţiuni rituale în jurul localităţii, practicate de femei bătrâne, goale şi cu părul despletit, prohodul şi bocirea unei păpuşi, coacerea de pogace pentru cinstirea ciumei şi altele .

Pentru majoritatea populaţiei, suferinţa omenească cauzată de boli, era însă efectul mâniei lui Dumnezeu, iar vindecarea putea surveni, doar printr-o credinţă întărită şi prin construcţii votive.

De aceea, primul monument public al Sfintei Treimi, din Banat, amplasat în Timişoara pe un spaţiu deschis, susţinut de un soclu trilobat, sfinţit în 1740 a avut un pronunţat caracter votiv (în urma unei promisiuni) pentru ciumă. Acest lucru a fost stabilit de comunitatea catolică a oraşului încă din 1739, când într-un cadru ritual s-a făgăduit Divinităţii, că odată cu încetarea ciumei vor avea loc procesiuni religioase în fiecare an, la 5 mai. De aici şi denumirea acestor construcţii: Monumente ale Ciumei, Pestei sau Legământului.

După modelul Timişoarei, unde a fost edificat cel mai cunoscut şi elaborat monument, din întregul Banat, la scurt timp oamenii înspăimântaţi au ridicat asemenea lucrări şi în alte comunităţile catolice din regiune, consacrându-le caracterul votiv al ciumei. Construcţiile au un grad diferit de complexitate şi grandoare determinat de numărul registrelor şi a personajelor. Toate însă erau concepute după o structură radiară, pentru a putea fi aşezate într-o piaţă publică. Succesul lor propagandistic se datora în mod deosebit simplităţii iconografice, fiind prezentate doar personaje ale căror legendă era foarte bine cunoscută, repertoriul sfinţilor taumaturgi care s-au remarcat cu opere de binefacere în acest domeniu. Chiar dacă prototipul primordial se păstrează, se constată, datorită costurilor ridicate, o diminuare a numărului reprezentărilor, odată cu rusticizare alor. Acest lucru se observă la monumentele din Arad, Aradul Nou, Vinga, Zăbrani, Zădăreni, Sânicolaul Mic, Tisa Nouă, Aluniş şi alte localităţi

În oraşul Arad, Sfintei Treimi i-au fost consacrate de către Biserica Ortodoxă hramul noii Catedrale şi mozaicul de pe faţada acesteia, iar de comunitatea Romano-Catolică, patru construcţii artistice şi de cult: câte o coloană în centrul oraşului, cartierele Aradul Nou şi Sânicolaul Mic iar pe strada Zimbrului, un stâlp ilustrat..

 

Recomandările redacției