Astă-vară m-am întâlnit cu un ţigan la poarta castelului din Avignon. Se ocupa cu găsirea de locuri de parcare. Văzându-mă cu număr de România, mi-a făcut semne disperate cu mâna şi m-a dirijat către un astfel de loc. L-am „miluit” cu zece euro, deoarece fără ajutorul lui stăteam mult şi bine ca să-mi pot parca maşina în zonă. Fireşte, am mai găsit ţigani din patrie şi la Nisa – pe Coasta de Azur – la Torino sau prin burgurile austriece. Unii cântau la acordeon, alţii la vioară sau la ţambal, toţi încercând să câştige un ban din mila trecătorilor. Cu siguranţă că, în acest răstimp, pirandele şi puradeii şmenuiau rafturile supermarketurilor din zonă. O recunosc chiar ele, atunci când sunt expulzate şi se întorc în ţară pe aeroportul din Otopeni. Mulţi dintre noi, pornind de la această ţigănie ce s-a întins prin toată Europa, suntem tentaţi să credem că etnia cu pricina ne-a făcut de râs în faţa lumii civilizate şi ne-a pătat imaculatul nostru blazon mioritic. Se poate spune şi aşa, cu toate că majoritatea cetăţenilor din Europa Occidentală au început să facă diferenţa specifică şi să-i considere pe ţigani ca aparţinând efectiv acestei etnii, fără să-i mai confunde cu ţara de rezidenţă. Dar, ca să justific titlul materialului de faţă, trebuie să vă mărturisesc un gând: m-am simţit mult mai umilit, ca român, de prestaţia lamentabilă a echipei noastre naţionale de fotbal din ultimele două meciuri, decât de prezenţa ţiganilor din România în mai toate centrele metropolitane din lume. Pentru că ţiganul cu pricina, oricât de agresiv ar fi în cerşetoria lui şi oricât de mult l-ar inoportuna pe turistul venit să viziteze Parisul sau Viena, nu face acest lucru sub tricolorul patriei mele şi în acordurile Imnului Naţional. În schimb, „tricolorii” au făcut-o cu vârf şi îndesat. Am arătat lumii întregi că suntem de un penibil monumental, neîntrecut aproape de nimeni. Era să spun că tind să ne egaleze şi ungurii, dar îmi retrag cuvintele. Pentru că ungurii, oricât de slabi ar fi astăzi la fotbal şi oricât de des ar da cu piciorul pe lângă minge, o fac parcă cu atitudine, nu cu umilinţă. Ei n-au preşedinţi de Federaţii neschimbaţi de douăzeci şi mai bine de ani, după cum n-au nici şefi de Ligă la fel de „eterni”. Şi sârbii traversează momente mai grele, dar luptă de parcă-şi dau sufletul pe teren. Nu vegetează în stare echivocă, vorba lui Octavian Goga, precum fundaşii naţionalei noastre. Sau croaţii, care la nici cinci milioane de lucuitori, se bat de la egal la egal cu toată Europa. Am auzit – şi m-am cutremurat – cuvintele selecţionerului Victor Piţurcă: „Nu am ce să-mi reproşez.” Adică, cum? Eu îmi reproşez toată viaţa că m-am uitat, ca prostul, la televizor la ultimele două meciuri ale echipei naţionale, iar „Piţi” nu are a-şi reproşa nimic. Probabil că nici Mircea Sandu nu-şi reproşează nimic, la fel ca şi Mitică Dragomir. Sau Emil Săndoi, care-i învaţă pe fotbaliştii patriei cu penibilul şi cu ruşinea de mici… Probabil că aşa ne-a fost dat, să găzduim absurdul şi penibilul în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Însă, parcă nu se cade să ne facem de ruşine aşa de rău tocmai sub faldurile tricolorului patriei. Aici, ca şi în Parlamentul ţării, ar trebui să începem prin a mima decenţa, în speranţa că ne vom obişnui cu ea. Măcar să ne facem că muncim, vorba „părinţilor patriei” din acel hilar moment al lui decembrie 1989…

Recomandările redacției