Monumentul Libertăţii

0
206
Deşteptarea Libertăţii
foto 4 Monumentul Libertatea
Libertatea

 

– prof. Horia Truţă-

Propunerea de a fi ridicat la Arad, un monument în memoria celor Treisprezece Eroi Martiri ai Revoluţiei Maghiare, executaţi în Cetate, a apărut în ediţia din 15 iunie 1867, a revistei locale Alfold (Câmpia), redactată de Tiszti Lajos. În urma acestui apel, primarul Atzel Peter, a mijlocit alcătuirea unui comitet, care a difuzat imediat 988 liste de subscripţie. După un deceniu, la 25 iulie 1877 Comitetul pentru statuie, reorganizat de mai multe ori, a lansat sub preşedenţia primarului Szalacz Gyula un concurs de proiecte, din cele 14 dosare şi schiţe depuse, fiind selectat în decembrie 1878 şi declarat câştigător, cel conceput de sculptorului Huszar Adolf (1842-1885).

În urma morţii premature a acestuia, survenite în 1885, proiectul a fost preluat de Zalla Gyorgy, viziunea iniţială fiind modificată parţial. Schimbările au făcut compoziţia mai avântată, alegoriile fiind dezvoltate într-un spaţiu mai larg. Sub numele Deşteptarea Libertăţii, piesele turnate în bronz la atelierele Fiii lui Turbain Karoly, din Budapesta, au fost expuse la o expoziţie de artă monumentală din Bruxelles unde a primit aprecieri pozitive. Monumentul, fiind conceput ca o grupare statuară radiantă, a fost ansamblat în mijlocul pieţei centrale a Aradului al cărei nume a fost schimbat din Piaţa Sfintei Treimi în Szabadsag ter (Piaţa Libertăţii), azi Piaţa Avram Iancu. Acest spaţiu dreptunghiular, cu o suprafaţă de peste 1,5 ha (160/100m) rămas până în prezent aproape neschimbat, este mărginit pe toate laturile sale de carosabil, fiind flancat de clădiri cu 1-2 etaje şi edificiul impunător al Teatrului. Prin contribuţia pietrarului Anselm Andreotti şi a arhitectului-constructor Schikedanz Albert, nivelul monumentului a fost armonizat cu aspectul pieţei de curând pietruită şi canalizată. Pentru soclu a fost adus granit de culoare gri din Suedia, iar pentru delimitare a fost confecţionat un gard decorativ poligonal din fier forjat.

Monumentul făcea parte din seria construcţiilor care trebuiau să omagieze cei 1000 de ani europeni ai maghiarimii. Manifestările, s-au desfăşurat pe parcursul a două decenii, deoarece evenimentul neputând fi stabilit cu precizie, trebuia luată în considerare o perioadă de cel puţin 12 ani, adică anii: 888-900.

Imediat, după inaugurarea fastuoasă din 6 octombrie 1890, nu au întârziat opiniile, în mare parte contradictorii. Cele maghiare susţineau că monumentul oglindeşte realist spiritul de sacrificiu şi dorinţa de libertate al ungurilor şi maghiarimea în general. Opiniile româneşti argumentau că lucrarea exprimă adevărul despre politica expansionistă a ungurilor, ca o expresie a dorinţei de dominare şi intoleranţei milenare a maghiarimii. Deoarece ideologia statului maghiar de atunci, era în contradicţie cu interesele naţionale ale românilor din Ardeal, era firesc ca simbolul statuii să nu declanşeze aprecierea şi entuziasmul acestora, ceeace rămâne valabil şi astăzi. Este, de asemenea firesc să nu copleşească întreaga populaţie nici din punct de vedere artistic. Realizată, în spiritul unei monumentalităţi academizante, impregnată de mentalitatea eroizantă de sorginte romantică, ce poate părea desuetă pentru sensibilitatea noastră de acum, obiectele şi tematica monumentului sunt totuşi parte din istoria Aradului.

Fără să fie o capodoperă, Monumentul este valoros din punct de vedere artistic, mai ales prin  echilibrul proporţiilor şi monumentalitate. Înaltă de 11,22 m, lucrarea alcătuită din şapte personaje, se constitue într-un grup statuar alegoric, care prin cinci microteme aduce omagiu Eroilor Revoluţiei Ungare din 1848-1849 şi în speţă, celor treisprezece generali ai armatei revoluţionare maghiare, executaţi la Arad, în 6 octombrie 1849. Din punct de vedere artistic, sculptura este imaginea artei clasice, în care autorul, nu şi-a propus să imite chipuri anume, ci o înfăţişare a unor semeni, ale căror forme de mare simplitate, sunt expresive. Urmărind contururile personajelor, se descoperă, marea afinitate cu tradiţia sculpturală antică, fiind obţinute prin metode artistice foarte vechi, efecte vizuale deosebite.  Ideile sunt exprimate clar, într-un mod uşor de înţeles, fără texte, prin mijloace exclusiv artistice. Prin mod de exprimare, proporţia volumelor, calitatea materialelor (bronz şi granit), precizia execuţiei, lucrarea este caracteristică Renaşterii, singulară pentru acestă zonă istorico-geografică. Unicitatea pieselor este sigură, concepţia, construcţia şi amplasarea statuii realizându-se, exclusiv pentru Arad, în etape care s-au desfăşurat timp de peste două decenii.

Deşteptarea Libertăţii
Deşteptarea Libertăţii

La câteva luni după instaurarea în Arad a administraţiei româneşti, în 10 octombrie 1919, Romulus Veliciu, prefectul municipiului, a propus Consiliului Local demontarea Statuii Libertăţii, alături de cea a lui Kossuth Lajos, pe motivul că nu puteau fi apărate, decât cu sprijinul armatei, împotriva unor acte de vandalism. Pentru protejare, în 1922, ambele monumente au fost îmbrăcate în scânduri. În 1925, după o deplasare la faţa locului I.C. Brăteanu a propus într-o şedinţă de guvern, dezmembrarea lor, idee împărtăşită de regele Ferdinand. Acţiunea a fost încredinţată firmei Raffaelo Vignoli, proprietarul unei turnătorii artistice din Oradea şi expert în materie, cu menţiunea ca demontarea să se facă cu mare grijă, pentru a fi evitată distrugerea pieselor. Acestea urmau să fie puse la păstrare, în ideia cedării lor pe baza unei negocieri cu statul maghiar. Lucrările începute la 30 mai 1925, au fost încheiate la 1 iulie acelaşi an. Porţiunile metalice au fost depozitate la unitatea militară din cetate, iar blocurile din piatră, în curtea turnului de apă. Pe parcursul demontării, au fost ordonate de primărie mai multe controale şi anchete, ele având la bază mai ales protestele avocatului Bela Barabaş, fost prefect, preşedintele organizaţiei etnice maghiare din Arad, care susţinea că au fost distruse unele piese ale statuii. Faptele reclamate, deşi s-au dovedit reale, au fost săvârşite prin vandalizările anterioare.

În 1950, guvernul maghiar condus de Istvan Dobi, a încercat, fără succes, să impună României reaşezarea monumentului pe acelaşi loc în spaţiul urban denumit Piaţa Avram Iancu

După 1990, demersurile politice, pentru remontarea statuii, au fost finalizate în două etape.

Într-o primă formă, la 1 octombrie 1999, prin înţelegerea dintre guvernele României şi Ungariei ca relicvele monumentului să fie preluate şi depozitate în curtea Bisericii Romano-Catolice a Ordinului Minoriţilor din Arad, în vederea remontării sale, în 2003, când Primăria a eliberat autorizaţia de construcţie nr 270 pentru amplasarea Statuii Libertăţii, în Piaţa Pompierilor document avizat favorabil la 9 martie 2004, de Comisia Naţională pentru Monumente de For Public din Bucureşti. În urma unor conflicte şi negocieri activ mediatizate, între forţele sociale, constituite referitor la repunerea pe soclu a monumentului Libertatea, a fost luată o nouă decizie politică, în sensul achiziţionării de către guvern a monumentului Arcul de Triumf al Revoluţiei Române de la 1848 şi constituirea Parcului Reconcilierii Româno-Maghiare.

Corespunzător proiectului de restaurare şi reamplasare întocmit de arh. Ştefan Şandor, statuia a fost amplasată la 2/3 din lungimea pieţei, în partea estică, la intersecţia sa cu axul străzii Ecaterina Teodoroiu. Acest lucru îi conferă o maximă vizibilitate chiar din spre strada Vasile Goldiş, de la o distanţă de 350 m. În interax, spre vest a fost ridicat monumentul Arcul de Triumf al Revoluţiei Române de la 1848. Peste fundaţia din beton armat, s-au aşezat cele 84 blocuri din granit gri suedez iniţiale, restaurate şi completate cu andezid de Harghita. Ele au fost suprapuse pe 12 rânduri (nivele) consecutive, în jurul unui miez din beton simplu, construit în interior, până la cota de 7,20 m şi retrase succesiv Înălţimea monumentului a fost micşorată la 11,22 m., soclul fiind modificat de la concepţia iniţială fiind redus de la trei trepte de formă octogonală cu laturile inegale la două, însă mult mai late Ansamblul statuar inferior se sprijină pe nivelul al V-lea, iar forma octogonală în plan a soclului, se transformă într-o suprafaţă dreptunghiulară (prismatică). Începând cu nivelul al IX-lea soclul este format dintr-un singur rând din blocuri de granit.

Sculptura centrală înaltă de 3,30 m, reprezentând Patria, este personificată prin figura feminină a Ungariei, aşezată pe un soclu prizmatic de granit negru. Tema este susţinută de o femeie înaltă, liberă, puternică, cu aspect robust şi degajat, fiică războinică a pustei întinse, a cărei voce este ascultată în sfaturile patriei. Tânăra ridică în mâna dreaptă, spre înalt, o coroană din frunze din laur şi stejar, iar cu stânga susţine spada medievală a primilor regi unguri. Pe cap poartă coiful vestitei Legiuni negre a lui Matei Corvin, împodobit cu semnul de majestate oferit de coroana Sfintei Margareta. De sub coif, pe dreapta şi stânga atârnă peste piept două cosiţe împletite. Corpul războinicei este acoperit cu o cămaşă din zale şi un costum de cavaler cu broderie bogată. Pe latura stângă o tăietură în veşminte, lasă să se vadă piciorul, acoperit cu pânză metalică şi pintenii. Ţinuta Ungariei este întregită de scutul din mâna stângă, bogat ornamentat, ţinut spre spate. Întregul ansamblu evidenţiază imaginea acestei tinere, în totalitate maghiară, atât în exprimare cât şi ca realizare plastică.

Patria (Ungaria)
Patria (Ungaria)

În jurul ei pe un plan inferior, se pot vedea pe cele patru laturi, tot atâtea compoziţii alegorice, (microteme), reprezentând deşteptarea libertăţii, spiritul de luptă, cel de sacrificiu, luptătorul muribund.

Pe faţada monumentului, ansamblul alegoric Deşteptarea Libertăţii (380/178/167 cm), este compus dintr-un personaj feminin cu lanţurile de la mâini zdrobite. Expresia de suferinţă a feţei este luminată de geniul său protector spre care priveşte cu încredere. Divinitatea i-a destrămat lanţurile şi i-a pus în mână sabia, ajutând-o să se ridice. Făclia ţinută cu mâna sa dreaptă dreaptă îi luminează calea. Se pare că această microtemă a dat şi numele  Monumentul Libertăţii ca şi al pieţei în care a fost aplasat mai întâi.

Spre dreapta se descoperă microtema: Gata de luptă sau Forţa (271/215/139 cm), reprezentată prin figura unui tânăr gladiator, atlet plin de energie şi cu expresie hotărâtă. Este aşezat pe o blană de leu, cu buzduganul lui Hercules în mână, dar sprijinit de pământ astfel că şi deşi se află în repaus, pare oricând gata de luptă. Mâna stângă îi stăpâneşte elanul interior. Trupul contorsionat, este redat realist în stil renascentist

Pe partea opusă, în alegoria Gata de jertfă (210/160/147), se distinge o femeie tânără, cu cosiţe ungureşti, care-şi donează bijuteriile pe altarul patriei. Simbolul acestui sacrificiu, îl constitue o diademă, luată de pe cap şi depusă, ca o preţioasă comoară pentru tezaurul ţării.

Ultimul grup statuar de pe piedestal, Luptătorul muribund (302/190/163), este plasat pe faţa secundară a monumentului. O figura feminină, cu privirea ridicată spre cer, imploră ajutor divinităţii, ajutând să se ridice şi îmbărbătând un luptător căzut.  Acesta ţine în mână un drapel care în fundal, armonizează compoziţia.

La nivelul IV, soclul este ornat de jur împrejur, în altorelief cu medalioanele – portret, ai celor Treisprezece Generali Martiri ai Revoluţiei Maghiare de la 1848: Damjanich Janos; Nagy Sandor Joszef; Lazar Vilmos; Grof Leiningen Westerbug Karoly; Torok Ignac; Schweidel Joszef; Koltemberg Erno; Lahner Gyorgy; Dessenffy Aristid; Grof Vecsey Karoly; Aulich Lajos; Knezich Karoly; Kiss Erno.  Toţi sunt înfăţişaţi în viziune frontală sau de profil ¾, cu faţa întoarsă spre privitorii, cărora li se adresează, corespunzând astfel unei expresii picturale.

       Pe lângă numele celor treisprezece generali modelate în relief pe fiecare efigie, soclul a mai fost incizat cu următoarele texte, scrise în limba maghiară : pe faţadă – 1849 / october / 6 (1849 / octommbrie / 6) ; dreapta, sub microtema Gata de luptăA Magyar / Nemzet / 13 / Vertanujanak (13 martiri ai naţiunii maghiare ); stânga, sub microtema Gata de jertfăEmelte / Ahonfi / Kegyelet / 1890/ October / 6 (Ridicat de compatrioţi, 6 octombrie 1890) ; faţada secundară, spate –  Schikedanz Albert / Muepitesz (Schikedanz Albert / arhitect)

După 2003, monumentul a fost restaurat în totalitate, de sculptorul arădean Kocsis Rudolf fiind înlocuite blocurile lipsă, cu elemente care se potrivesc ca formă şi textură cu cele originale.

În fundalul statuii, spre strada Ecaterina Teodoroiu, au fost amplasate, pe raza de 14 m, cinci module de gard, de protecţie, identice cu cele iniţiale, alcătuite din stâlpi şi soclu de granit gard, din fier forjat şi turnat. Monumentul este iluminat pe timpul nopţii, încadrat în spaţiul verde, al Parcului Rconcilierii, alături de Arcul de Triumf al Revoluţiei Române de la 1848.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.