de Paul Krizner

„Doamne, am zis de atâtea ori  dă-mi şi atât de rar mulţumesc!” –  Fericitul Augustin

Trăim într-o lume dezorganizată, într-o lume care se desacralizează cu fiecare clipă trecută, într-o lume unde bunul simţ e condamnat la moarte, unde sinceritatea nu-şi mai are rostul, iar egalitatea dintre oameni a fost de mult spânzurată.
Zilnic alergăm pentru întreţinerea noastră biologică, pentru un trai mai bun, dar de prea puţine ori ne gândim la cine suntem şi încotro mergem. Coborârea noastră strict în planul lumesc, lipsa noastră de comunicare cu Dumnezeu nu face altceva decât să ne animalizeze, să ne desacralizeze, să ne distrugă orice manifestare a sentimentului religios.
Bunul simţ nu poate sălăşlui în omul în care încolţeşte ura şi ezitarea, în omul în care răutatea e la ea acasă, ci, dimpotrivă, bunul simţ se găseşte în cel deschis sufleteşte pentru toţi semenii şi prietenii lui.
Suntem obişnuiţi să cerem mereu de la Dumnezeu, dar niciodată nu ne-am întrebat dacă nu se cuvine să-I şi mulţumim pentru tot binele pe care ni-L face. De prea puţine ori ne mai gândim că după un bine făcut trebuie să ne întoarcem cu faţa spre Dumnezeu şi să-I spunem un simplu mulţumesc, prin rugăciune.
Dumnezeu, spune evanghelistul Ioan, este iubire, este acea iubire care a ajuns la jertfă, a pătimit, a murit şi a Înviat pentru creația Sa, dar noi am uitat acest act, uitând să-I mulţumim.
Dumnezeu este adevărul absolut, este comuniune şi comunicare sinceră, dar noi am uitat Adevărul, de fapt l-am răstignit prin răutatea noastră, cât despre sinceritate… ce să mai vorbim, rar mai găseşti un om care să fie sincer în tot ceea ce spune. Sinceri­tatea, dacă ar fi să o definim, este relaţia directă şi deschisă, fără nimic ascuns, între om şi Dumnezeu, dar şi între semeni.
Dacă ar trebui să ne autoevaluăm, oare nu ne-am şoca de propria noastră stare, văzând că zilnic ascundem ceva faţă de altă persoană, poate zilnic cel mai ascuns gând ce ar trebui mărturisit e închis în sufletul nostru. De ce? Pentru că ne lipseşte curajul mărturisirii, dorim să fie alţii sinceri cu noi, dar noi ignorăm acea sinceritate, vrem să ni se facă bine, dar noi nu suntem sinceri, nici măcar când trebuie să mulţumim pentru un lucru, făcându-o uneori doar formal. Oare nu tot aşa procedăm şi cu Dumnezeu? Poate de multe ori sinceritatea ar trebui să se vadă la scaunul mărturisirii, unde tot ce în viaţa de zi cu zi este ascuns, aici trebuie descoperit sau vădit.
Continuare în numărul viitor

Recomandările redacției