Mureșel – iubire infectă; Cine vrea să simtă mirosul iubirii de Arad să meargă-n Cadaș și Confecţii

0
1769
  •  Nici mașinile nu suportă duhorile Mureșelului – și ele-s din fier…
  • Canalul nu mai este o construcție utilitară, ci o armă de distrugere în masă.
  • Minciunile administrațiilor put la fel de grețos ca nămolul spurcat care duhnește a iad.

Pricini blagoslovite ne-au purtat pașii (roțile mașinii), prin cartierele Confecții și Cadaș în sfânta zi de sâmbătă, 22 septembrie, pe la ceasurile amiezii. Aveam planuri frumoase și o strategie bine pusă la punct, clocoteam de entuziasm și, mai mult decât orice altceva, iubeam Aradul cu mult mai intens decât își iubește un soț stimabil „patria”. Am pornit deci cu speranțe mari și totul a fost frumos până am cotit-o pe strada Liviu Rebreanu spre Cadaș: mașina a-nceput să dea unele semne de neliniște, de parcă nu i-ar mai fi priit aerul pe care-l trăgea pe nările filtrului. După unele semnalmente, părea că pe motor l-a apucat boala lu’ Calache, însă când au început strănuturile la țeava eșapamentului ne-am dat seama că nu era vorba de Calache și de boala care-i poartă numele, ci de Mureșel, care poartă toate duhorile, în toate nuanțele posibile pe care chiar și un organ olfactiv subdezvoltat le poate detecta. Ajunși la podul peste Mureșel, care-i graniță între Confecții și Cadaș, motorul și-a dat obștescul sfârșit cu un geamăt surd, care aducea mai degrabă a sudalmă densă decât a oftat simțit.

Dacă mașina s-a paradit, am zis să o luăm pe jos, așa că am deschis portierele și le-am închis la loc, întrucât duhoarea exhalată de canalul infect, gâlgâind de dejecții, ne-a închis nările puțin mai înainte ca plămânii să renunțe să ne mai facă servicii vitale. Totuși, trebuia să coborâm din mașină, măcar să o împingem noi pe ea dacă nu să ne care ea pe noi, așa că ne-am scufundat degetele adânc în nas și-am coborât în silă și cu scârbă pe tărâmul pe care pucioasa iadului ar părea apă de roze. Ce-am simțit, ce-am văzut, ce-am fotografiat și ce-am auzit înșirăm mai jos, nu atât pentru urechile destupate ale celor de jos, de la talpa țării, cât mai ales pentru urechile surde a moțocilor din everesturile puterii și-ale administrației.

Imagini cu parfumurile iadului

Așadar ne-am apucat de fotografiat cu o mână (cu cealaltă ne țineam degetele îndesate adânc în nasuri), și-am fotografiat, slavă cuiva, cât ne-au ținut puterile, că nu ne-au ținut prea mult, din cauză de Mureșel: nu canalul sau băltoaca, ci putoarea infernală care i-ar putea secătui de puteri și pe Făt Frumos, și pe Zmeul Zmeilor, numai pe cine trebuie nu. De fotografiat am fotografiat precum se vede: un soi de mocirlă care nu-i nici apă nici noroi, bălării cât cuprinde, gunoaie în neștire, o pisică care murea de sete dar n-avea curaj să beie zoaiele acelea letale… Ce n-am reușit să fotografiem au fost șobolanii – care fugiseră și ei ca să-și salveze viețișoarele, șerpii – care și-au luat și ei lumea în cap speriați de ce le simțeau vârfurile limbilor când adulmecau aerul îmbâcsit, păsărelele – care-au zburat care-ncotro și nu vor mai ciripi în veci, și disperările oamenilor – care-au dat năvală în juru-ne când au văzut că ne ocupăm cu imortalizarea peisajului de vis în care noi abia ajunseserăm și deja ne încerca o sfârșeală soră cu sfârșitul, iar ei trăiesc în el zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă. „Bine că n-ați venit mai spre miezul nopții, că atunci ar fi trebuit să-l convocăm pe popă; n-ați fi rezistat nici până coborați din mașină, că n-aveți antrenament”, ne-a gratulat o femeie care se ținea strâns de nas de parcă Mureşelul era armă de distrugere în masă cu muniție puturoasă.

În jurul nostru s-a adunat o mulțime frumoasă de oameni care-au început să ne spună păsul lor cu mizeria asta de Mureșel, dar și alte păsuri despre alte mizerii la fel de mizerabile ca Mureşel ul. Să le luăm pe rând că nu cumva să uităm vreun păs nespus.

Mureșel, mon amour

Buni cunoscători și practicanți ai democrației, cei din Cadaș și Confecții s-au apucat să vorbească toți deodată, iar noi ne-am apucat să-i ascultăm pe fiecare pe rând. Au reieșit următoarele: canalul Mureșel pute de când lumea (și se profețește că va puți și după sfârșitul lumii); canalul ăsta n-a mai fost curățat de vreo șapte ani, iar când a fost curățat, acum o antichitate și ceva, tor ce s-a scos din canal și era duhnitor a fost pus pe mal și lăsat acolo, iar acum e tot acolo, dar uscat; nimeni nu știe al cui e Mureşel ul – nici canalul, nici mâlul puturos din el, cine îl are în proprietate, cine îl administrează; se știe în schimb cine îl îngrijește: NIMENI. Din gurile oamenilor am aflat că pe aici, prin Cadaș și prin Confecții, au trecut candidați la scaune de consilieri, de primari, de parlamentari, și toți au promis că vor face și vor drege și că Mureşel ul va arăta ca în basme; după amar de ani oamenii constată că vorbele frumoase ale politicienilor miros la fel de puturos ca Mureşelul.

Din spusele unui localnic, un grup de localnici au luat-o pe Mureșel în sus, și-a descoperit că pe undeva pe lângă fosta uzina Tricoul Roșu (actualmente maidan pe care gunoaiele înfloresc într-o veselie), s-ar deversa în Mureșel un alt Mureșel, mai mic dar cu mirosuri la fel de înviorătoare ca cel mare. Am luat-o și noi pe același drum și confirmăm: undeva în spatele actualului Inspectorat Școlar Județean, acolo unde în curând va fi Palatul Copiilor, e confluența celor două Mureșeluri și a mirosurilor infernale pe care le cară fiecare.

Printre beneficiile nesperate aduse de Mureșel și de care se bucură trăitorii din Cadaș și Confecții s-au enumerat în gura mare miresmele îmbietoare și miasmele indicibile care colorează efectiv aerul (în Cadaș și Confecții aerul are, la modul fizic, culoarea putorii: privești în zare și vezi putoare!), imposibilitatea de a mai deschide vreo fereastră ziua sau noaptea (aici e și un alt avantaj: dacă nu deschizi geamul, nu mai intră țânțarii), și ce spunea o femeie către noi: „Domnule, am vrut să-mi vând casa; au venit doi clienți, au privit, au văzut, au prețuit, și-au îndreptat cu greu nasurile strâmbate de frumoasele mirosuri și au grăit așa: doamnă dragă, noi o cumpărăm dacă ne dai casa și vreo cinci sau zece mii de euro în plus, că suntem săraci la pungă, da’ nicidecum la minte!”.

Minciuna județeană din trecut

Cu vreo opt, nouă sau zece ani în urmă s-a discutat aprins în Consiliul Județean despre întubarea Mureșelului; s-au propus măsuri și s-au luat angajamente (eram în sală, deci sunt martor credincios al întâmplării). Era președinte al CJ Nicolae Ioțcu; între timp Ioțcu s-a mutat din primul fotoliu al CJ pe un țambal dintr-o pușcărie, însă n-a luat Mureşelul cu el. Duhorile angajamentelor de-atunci și de după put la fel de intens ca și Mureşelul de-atunci și de după, de unde se vede că mutarea dintr-un fotoliu pe-un țambal nu schimbă-n parfum de roze mirosurile pestilențiale de Mureșel infect.

Cine răspunde

Ca și în alte probleme mai mici sau mai mari, nici în problema Mureșelului nu răspunde nimeni și nu va răspunde nimeni în veci. Oare nu sunt guvernanții și administratorii României ași în fugă de răspundere, în pasărea răspunderii de la unul la altul de parcă răspunderea ar fi minge de ping-pong? Primăria Municipiului Arad n-are nici o răspundere, nici măcar foarte mică, nici față de Mureșel, nici față de arădeni, cu-atât mai puțin față de cei din cadaș și Confecții. Nici Garda de Mediu n-are nici amestec, nici răspundere, după cum nici Direcția de Sănătate Publică n-are nici în clin, nici în mânecă cu duhorile olfactive de-acolo. Nici administrativ nu putem afla responsabili, dar nici politicienilor nu le putem pune-n cârci și-n nasuri duhorile Mureșelului, deși canalul pute de-ți cârmește nasu-ntr-o parte și simți cum aerul împuțit îți râcâie autostrăzile respiratorii de parc-ar fi plug sau grapă și-ți face răni adânci și pe trahee, și pe esofag, și-ți ajunge-n mațe și ți le-ntoarce pe dos…

Știați că…

… antonimul adjectivului responsabil este adjectivul iresponsabil?

O soluție sfântă, dar inutilă

O vorbă înțeleaptă zice că Dumnezeu îți dă, da’ nu-ți băga-n traistă. Oameni cu credință nestrămutată, locuitorii din preajma putorii de Mureșel s-au hotărât să facă o biserică – și chiar au făcut-o, ba au făcut-o chiar pe malul canalului care miroase-a iad de spurcă și raiul. Cum Dumnezeu n-a făcut o minune ca să dispară Mureşelul, după cum n-a făcut nici minunea de-a stârpi de pe Pământ subspecia numită politicieni. Cu credință nestrămutată, enoriașii parohiei Cadaș-Confecții aprind lumânări în număr fără număr și preoții cădelnițează tămâie de fac febre musculare la mâini – dar Mureşel ul nu se dă bătut nici mort (doar i se mai spune și Mureșul mort). Singura concluzie posibilă care se poate extrage de-aici e că nu cu lumânările se poate rezolva problema, ci cu unelte asemănătoare dar mai mari, din lemn zdravăn, în formă de lumânări mai groase și mai lungi decât cele de nuntă, din acelea de care se folosesc ciobanii…, am uitat cum le zice, dom’le…, de-aia de-i dai cu ea-n cap șerpelui când iese-n drum…, na, că nu-mi mai aduc aminte cum îi zice ghioagei și basta; oare cum i-o fi zicând?

Alte păsuri, alte damfuri…

Printre multe altele, am mai văzut pe-acolo un stâlp de iluminat public care renunța vizibil și progresiv la verticalitate, o stradă sau alee sau ce-o mai fi ea care avea borduri puse telemetric și temeinic dar n-avea pic de asfalt – iar oamenii spuneau că stă așa de vreo 15 ani și că-n scriptele primăriei ar scrie că-i asfaltată demult, un colț de teren într-un colț de bloc amenajat ca loc de joacă pentru copii de locatarii acelui bloc, locatari care au făcut acolo și un frumos cuptor câmpenesc pe care să frigă mici și cârnaţi vara și la care să se uite lung iarna – loc de joacă pentru care primăria i-a felicitat și cuptor pe care primăria le-a zis c-o să-l dărâme, patru tinci țigănuși care cărau doi saci de plastic în care puneau doze aruncate de beri și de sucuri (scurmau după ele în pământ cu un mâner de rolă de zugrav), gunoaie – multe gunoaie, și totul era învăluit în miresmele alea indescriptibile izvorâte cu precădere din canalul infect Mureșel, dar și mai cu precădere din nesimțirea simțită și infinită a unor factori de răspundere care n-au nici o răspundere, însă au salarii băbane iar noi știm încă de la Vespasianus Augustus că banii nu put. Așa e – dar Mureşelul pute de te seacă la lingurică, nu-i așa?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.