Nec ultra crepidam!

Avem noi, românii, o calitate lăudabilă altfel dacă n-ar fi condamnabilă-ntru totul: aceea de-a ne băga nasu-n politică şi cînd trebuie şi cînd nu trebuie, şi dacă ne pricepem întrucîtva şi dacă habar n-avem
despre subiectul în discuţie. Fenomenul e vechi de tot, deodată cu neamul, şi-a fost definit, printre alţii, şi de Mircea Eliade:
„N-am întîlnit nicăieri prin lume oameni care să cheltuiască-n zadar atîta energie cîtă cheltuiesc românii în politică”, scria uriaşul istoric al religiilor şi fantasticul scriitor de literatură fantastică – însă destul de dubios în opţiunile-i politice.
Pe alte coordonate, Marin Preda ilustra absolut strălucitor pornirea asta năvalnică şi năpraznică a românului şi-a românilor spre pălăvrăgeala politică în Moromeţii săi legendari cu Poiana lui Iocan cu tot.
Într-o stare de normalitate care nu prea a existat în istorie, politica ar trebui să fie lăsată-n seama celor care se pricep la aşa ceva, după cum prăşitul cucuruzului nu trebuie lăsat în seama croitorilor, nici ciz­măria-n sarcina scriitorilor şi nici filosofia-n seama agramaţilor. Diviziunea muncii ar trebui declarată urgenţă mondială şi cosmică şi fiecare trestie gînditoare (definiţia omului dată de Blaise Pascal), pusă să se clatine acolo unde se poate clătina cel mai bine – deci să facă cel mai bine ce se pricepe să facă (asta o ştim de la tătucu’ Socrate prin Politeia, adică Republica, a ucenicului său Platon).
Într-o logică fără nici o logică, niciodată n-a fost aşa (şi nici n-o fi vreodată), fiindcă întotdeauna s-au aflat şi mereu se vor găsi profesorii de nimic, oamenii aceia mari care-i învaţă pe alţii, literă cu literă, ceea ce nici ei nu ştiu. Bunăoară, anticul zugrav Apelles cheamă la el un cizmar făcător de sandale şi-l întreabă dacă a desenat bine şi corect sandaua de pe piciorul unei matroane care-i comandase portretul; sandalagiul se uită…, se uită.., şi după un studiu temeinic îi spune zugravului că sandaua-i cum nu se poate mai bine desenată şi corect tuşată, însă nasul… „Nec ultra crepidam, sutor!”,  (Nu deasupra sandalelor, cizmare!), i-a răcnit pictorul – şi
l-a dat pe uşă-afară pe cutezător.
Nici azi nu-i altfel decît pe vremea lui Apelles: avem politicieni care se pricep la hoţii, hoţi care se pricep la scris cărţi ştiinţifice, doctori în ştiinţe care se pricep la furat din lucrările altora, infractori care se pricep să facă legi, judecători care ştiu cum să-mpartă dreptatea pe partea şpăgii, absolvenţi de facultăţi care nu se pricep la nimic, muncitori care nu mai ştiu ce e munca, jurnalişti care nu mai ştiu ţine plaivazu-ntre deşte, lingvişti care n-au habar de Limba Română, ţărani care nu mai ştiu ce-i pămîntul, miniştri care-abia se pot iscăli, primari care n-au nici în clin nici în mînecă cu actul de administraţie dar ştiu ce-i ăla procent, popi care nu ţi-ar rosti Tatăl nostru  la altar sau la căpătîi fără suta de euraşi strecu-rată-n buzunarul patrafirului, haidamaci cu muşchii  cît Dealul Mocrii care nu-şi pot citi numele din buletine, elevi care-şi educă dascălii, dascăli care-şi plîng de milă şi de ruşine, parlamentari care ştiu ce-i aia gargară dar au uitat demult de bunul simţ (dacă l-au ştiut vreodată…), şi mulţi, mulţi alţii de felurile şi de soiurile astea. Pe toţi îi avem – şi toţi se-nghesuie să dea lecţii, de te şi sperii şi te-ntrebi: cum de i-a pălit pe toţi deodată bunătatea asta nemăsurată şi dau lecţii gratuite?
În fiecare român zace neştiut de nimeni un politician nedescoperit încă şi-un dascăl de orice, deci de toate cele, însă ratat.
N-ar fi mai bine să ne-ntoarcem fiecare la uneltele sale, iar cînd cei care ne guvernează ne fac vieţile-amare să le dăm cu sculele-n cap pînă le-o pieri pofta de-a mai rîvni vreodată ultra crepidam?