Multă lume aştepta ca şedinţa liberalilor de luni să răstoarne oarecum calculele lui Gheorghe Falcă, implicit listele anunţate. Pionul principal al acestei posibile răsturnări de situaţie părea să fie senatorul Constantin Traian Igaş, cel care a fost îndepărtat de pe locuri eligibile şi apoi care şi-a retras definitiv candidatura. Acelaşi Igaş care era membru în Biroul Permanent al partidului, implicit mai aproape de decizia de validare a listelor. Aşa că existau toate premisele ca pe lista lui Falcă – oricine orice-ar zice de democraţia de partid, e clar că preşedintele a făcut lista – să se strecoare cumva şi numele lui Igaş. Şi asta mai ales că validarea listelor  filialei arădene a fost „mutată” din şedinţa de joi în cea de luni.

Personal, n-am crezut în această răsturnare de situaţie. În primul rând datorită resemnării lui Constantin Traian Igaş, care a abandonat o luptă pe care putea să o câştige, dar care în timp i-ar fi adus o scădere a imaginii. Automat, la orice pas electoral greşit, la orice pericol de a nu atinge procentul – şi numărul de parlamentari – ţintă, vinovat ar fi fost găsit Igaş. Ar fi fost acuzat că pentru interesele proprii a sacrificat interesele comune, că a provocat o ruptură în partid, că a trecut peste disciplina şi democraţia interioare, că… Iar Igaş nu şi-a asumat acest risc. Şi, aş spune eu, bine a şi făcut.

În al doilea rând, Gheorghe Falcă este un politician prea versat ca să lase totul pe seama unei ultime şedinţe, a unui vot decisiv. Consider că a avut unele cărţi în mânecă, a discutat în prealabil cu mai mulţi reprezentanţi ai Biroului Permanent, şi-a negociat practic listele. Şi, mai ales, a venit cu agumente pe care însăşi preşedinta de partid le-a ridicat: mai mulţi tineri, oameni noi etc.

Ceea ce uită sau nu ia în calcul Gheorghe Falcă este că Igaş nu şi-a spus ultimul cuvânt la Bucureşti. Nu în privinţa listelor – acesta este un subiect închis –, ci în privinţa parcursului său politic. Alegerile vor trece, amintirile rămân. Iar până la noi alegeri interne, Igaş este încă membru al celui mai puternic for al partidului. Nicăieri nu este scris – nici în statut, nici în afara lui, nici în Constituţie, nici în legea partidelor politice – ca un membru în conducerea partidului să fie neapărat parlamentar. Sau ca tot un neparlamentar să poată fi nominalizat ministru!!! Sunt cutume, într-adevăr, dar acestea nu sunt atât de puternic înrădăcinate încât să nu poată fi încălcate.

De fapt, cheia acestei dispute pare a fi tocmai posibilitatea ca un liberal arădean să acceadă într-o funcţie de ministru – eventual de secretar de stat. Asta în cazul în care PNL ajunge la guvernare. Personal, dincolo de acest aspect proproi, al „cazului Igaş” să-i zicem, dacă privesc ca un cadru general, e chiar mai bine ca un membru al guvernului să nu fie parlamentar. Să nu le mai amestecăm pe toate, ca până acum şi fiecare să-şi facă meseria: parlamentarii să elaboreze legi, iar cei din Executiv să guverneze.

În concluzie, nimic nou pe frontul de vest, dar nimic nou deocamdată. Dincolo de bătălia electorală, cea politic rămâne deschisă şi după alegeri.

Recomandările redacției