Noi doi… Visul unui păstor

0
131

de Paul Krizner

Am umblat mult prin gânduri și prin oameni minunați, dar cel mai puțin am umblat prin sufletul meu și parcă fiecare clipă fără Tine e ca o moarte prematură, ca o vale a suferinței, unde nici adierea vântului nu o simți, nici ciripitul păsărelelor, e atâta tristețe încât până și nefericiții nu mai sunt solidari cu nefericirea lor.
E atâta ură în lumea asta încât până și cel mai mic gest uman a dispărut, pribegind pe nu știu unde, poate în alte zări, poate s-a întors la Tine, parcă întreaga lume s-a umplut de ură, și suntem tot mai triști, tot mai agitați, tot mai nervoși chiar isterici, suntem tot mai morți sufletește sau suntem oare pe punctul de a nu mai fi?
Dar, cu cât mă îndepărtez mai mult de această lume te simt tot mai aproape și tot mai prezent, simt cum o pace lăuntrică îmi inundă inima, iar ce a fost alaltăieri azi parcă e doar lumină, pace și bucurie, și când mă gândesc ce mult timp am fost departe de Tine și cât de naiv am fost căutându-Te în suflete reci și străine.
Dar acum…, acum când sunt lângă Tine Doamne, parcă și lumea o văd mai altfel, parcă a devenit mai umană și totuși atât de naivă, căutând ani de zile lucruri ce au fost permanent în preajma ei, dar nu avea ochi să le vadă.
Uneori aveam sentimentul că m-ai părăsit dar, de fapt eu am fost cel ce m-am îndepărtat de Tine, aveam impresia că retrăiesc sentimentul omului singur pe lume și când colo erai în permanență lângă mine dar, nu Te-am văzut.
E atâta iubire în jurul Tău, Doamne, încât aș vrea să simtă toți dar, nu înțeleg de ce le este teamă să iubească și de ce le este frică de iubirea Ta veșnică.
Sincer, nu mai vreau nimic, vreau să rămânem doar noi doi pe acest vârf de deal, să nu se mai sfârșească splendoarea asfințitului de soare, simt cum Tu ești în toate și totuși prea puțini sunt cei ce vor să Te descopere.
Doamne taina Ta, e începutul căutării fiecărui suflet, a fiecărei inimi care mai vede dincolo de materie, chiar dacă uneori Te-am părăsit, Tu ai fost cel care ai ieșit în căutarea mea și poate și îngerii din ceruri plângeau cum mă pierdeam tot mai mult.
Acum… da, acum parcă nu aș mai vrea să cobor de pe acest deal, mi-e teamă să nu te pierd sau… să nu mă pierd iar în lumea celor ce nu vor să vadă și să iubească.
Când stau cu Tine aici, am impresia că suntem doar noi doi și totuși întreaga lume care se uită la noi ca și cum ne-ar ruga să-i întindem o mână să ajungă pe acest vârf de deal, de unde se vede cum cerul se unește cu pământul.
Brusc, un zgomot de talangă venit din depărtare îl trezi pe tânărul păstor ce adormise la umbra unui plop secular și cu lacrimi în ochi îți șopti: „Noi doi…doar noi doi și lumea întreagă!”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.