De câte ori îi venea pensia de veteran, privea în gol şi dădea peste cap şi paharul pus pentru omenirea poştaşului veşnic pus pe drumuri. Acesta glumea şi-i spunea ,,moşule, iar faci dubleu”, şi-l sfătuia s-o lase mai moale cu băutura. În fond şi la urma urmei era ultimul veteran din comună. Şi prizonier de război pe dea­supra. Două pensii plus aia de muncă, o adevărată mană cerească pentru orice familie. Moşului i se rupea şi era conştient că devenise dintr-un nimeni un cineva doar datorită pensiilor blestemate. Până la ele lumea îl băga în seamă doar când îl auzeau din drum cum urlă-n somn sau se îmbăta la birt şi făcea târâş ori salturi înainte până acasă. De acolo i se trăsese porecla de Sergentu”, chit că abia ajunsese un amărât de căprar.
În iarna lui 1943 era tot un nimeni. Unul din miile de români care se ruga la Dumnezeu să-i ia viaţa pentru a scăpa din căldarea Stalingradului. Când bucătarii mai puneau mâna pe un cal mort îl făceau zeamă cu mei pe care i-o încărcau într-o marmită ce i-o puneau ca pe-un rucsac pe umerii rebegiţi de frig şi-l trimiteau s-o împartă în poziţiile izolate ale rămăşiţelor Armatei Române. De teama puşcaşilor ruşi mergea cu fereală, până-n dimineaţa când şi-a făcut o cruce mare şi-a plecat hotărât că va fi ultimul său drum. Nu mai suporta gândul că mai devreme ori mai târziu va deveni un stârv îngheţat în stepă. Barem să moară cu fruntea sus de glonţ, nu de foame şi frig. După câţiva kilometri de chin a ajuns la poziţiile noastre cele mai înaintate. Cu­rios, nu trăsese nimeni după el. „- Boule, lasă-te jos că te fac ruşii miră pentru tu­nuri”; i-a strigat un ofiţer cu faţa degerată. Au fost ultimele sale cuvinte. Ca din senin s-a dez­lănţuit iadul de foc. De spai­mă a rămas împietrit, de parcă ar fi avut un vis urât din care s-a trezit doar când a simţit ceva fierbinte. Era supa care se scurgea din găurile făcute de schije în marmită. El era neatins. În faţa lui întrea­ga poziţie devenise carne tocată. Apoi au venit ina­micii. L-au bătut şi l-au expediat să taie lemne în Siberia, de unde s-a întors teafăr pentru că unei rusoaice i se făcuse milă de el. Ăsta a fost norocul lui, asupra căruia a meditat aproape şapte decenii. Şi al familiei care îl venera ca pe un faraon de fiecare dată când venea poştaşul. El nu le vedea bucuria, ci numai oameni măcelăriţi de tunuri pentru că lui i se năzărise să moară şi nu le auzea urările de viaţă lungă ci doar strigătul ofiţerului: „Boule…” Când a murit nu i-a mai dus nimeni steagul de veteran. Era ultimul. Popa i-a tras o slujbă în care l-a făcut erou iar la pomană a încurajat familia îndoliată să ia o rată de la Provident, unde avea un neam uns cu toate alifiile. Venea primăvara şi nu mai erau bani pentru agricultură, pensiile fiind duse în pământ odată cu beneficiarul lor. La fel ca amărâţii îngheţaţi în tranşee, cărora le dusese acum 70 de ani prânzul.

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției