Cu prilejul aniversării zilei de naştere a dictatorului Ceauşescu, am asistat din nou la acel ceremonial de ridicat osanale la mormintele din Cimitirul Ghencea. În fond, fiecare are libertatea de a face ce vrea, inclusiv acea libertate de a-l adula pe acest personaj sinistru al istoriei care, de-a dreptul ironic, ne-a refuzat tocmai libertatea de exprimare. Personal, nu mă deranjează nostalgicii, nici nostalgia pe care o invocă. Repet, fiecare e liber să-şi cultive idoli.
Deranjant este, însă, că presa bucureşteană, avidă de un aşa-zis senzaţional, promovează astfel de manifestări. Am văzut un mănunchi de „nostalgici” învârtindu-se pe lângă mormântul lui Ceauşescu şi spunându-ne ce bine era pe vremea aceea. Personal, nu cred că era bine. Nu era bine social, asta e clar, dar nu era bine nici economic. ’Geaba o dăm la întors că dacă erai descurcăreţ atunci aveai ce pune pe masă. Aceeaşi reţetă se poate aplica şi astăzi: cei descurcăreţi se… descurcă, mai cu câte-o licitaţie, mai cu câte-un contract, mai cu afilierea la un partid sau la un grup de interese. Atunci trebuia să cunoşti pe… nea Mitică de la Abator, pe tanti… Nuţi de la
Alimentara, pe câte-un şef sau şefuţ de pe la Casa de Comenzi. Da, atunci o duceai bine. Dacă nu, te rezumai la conservă de fasole, la celebrii „adidaşi”, la eterna mâncare de cartofi. Asta în timp ce tătucul Ceauşescu avea o viaţă fără griji, mânca tot ceea ce-şi dorea şi trăia într-un lux opulent şi pentru aceste vremuri, darămite atunci, când discrepanţa între clasele sociale – nomenclatura şi restul lumii – era imensă.
Acum, de bine de rău, mai fiecare familie are acasă congelator, maşină de spălat automată, maşină de spălat vase, cuptor cu microunde, calculator (sau calculatoare) cel puţin două televizoare, să nu mai spunem de prăjitor, storcător de fructe sau presou. Apropos, vă mai aduceţi aminte (cu nostalgie oare?) de celebrul nechezol pe care-l beau părinţii noştri, imaginându-şi că e cafea curată? E tot o „moştenire”cu gust amar, pe care nostalgicii de la mormântul lui Ceauşescu încearcă să ne-o ambaleze în cel mai dulce mod.
Trecând de această analiză sumară, recunosc că şi eu sunt nostalgic. Dar nostalgia mea se leagă că pe acea vreme eram copil şi nu mă confruntam cu tot felul de probleme, de lipsuri, de neajunsuri. Părinţii mei erau suficient de… descurcăreţi ca să nu-mi lipsească strictul necesar, dar şi suficient de abili ca să nu-mi arate adevărata faţă a „bunului” Ceauşescu şi a regimului pe care acesta l-a patronat (paradoxal cuvânt, ca să reflecte dictatura proletară) vreme de peste 25 de ani. În rest, nostalgia se poate confunda uşor cu frustrarea. Acei nostalgici îşi tratează, de fapt frustrările, fie că e vorba de neîmpliniri actuale, fie de o reală nostalgie după viaţa privilegiată pe care unii dintre aceştia au dus-o. Dar, marea masă a românilor nu este nu poate şi nu trebuie să fie nostalgică. Aşa cum eu nu voi fi nostalgic, spre exemplu, după Guvernarea Boc, manifestată şi prin tăieri salariale, chiar dacă a existat o raţiune economică în întreaga nebunie de atunci. Analizând cu bune şi rele un anumit regim, nu înseamnă că sunt nostalgic. De altfel, e şi prea periculos.

Recomandările redacției