de Arhim. Teofan Mada

În mijlocul tăcerilor noastre existen­țiale, când tăcem în mod așa de indiferent și zdrobitor, atunci pietrele încep să strige (cf. Luc. 19, 40: „Vă spun, dacă aceștia vor tăcea, vor striga pietrele”) și să lase spațiu celei mai mari vești pe care istoria a putut vreodată s-o conțină în sânul ei: „Nu este aici. A înviat” (Mat. 28, 6). Piatra de la mormânt a strigat și cu strigătul său a vestit tuturor o nouă cale. Creația a fost prima care a devenit ecou al triumfului vieții asupra tuturor realităților care încearcă să reducă la tăcere și să potolească bucuria Evangheliei. Piatra de la mormânt a fost prima care a tresăltat și, în modul său, a intonat o cântare de laudă și de entuziasm, de bucurie și de speranță la care toți suntem invitați să participăm.
Și dacă ieri, cu mironosițele, l-am contemplat „pe cel pe care l-au străpuns” (Ioan 19,37; cf. Zah. 12,10), astăzi, cu ele, suntem chemați să contemplăm mormântul gol și să ascultăm cuvintele îngerului: „Nu vă temeți […] A înviat” (Mat. 28,5-6). Cuvinte care vor să ajungă la convingerile și certitudinile noastre cele mai profunde, la modurile noastre de a judeca și de a aborda evenimentele zilnice, în special modul nostru de a ne relaționa cu alții. Mormântul gol vrea să provoace, să miște, să interogheze, dar mai ales vrea să ne încurajeze să credem și să avem încredere că Dumnezeu „se întâmplă” în orice situație, în orice persoană și că lumina Sa poate să ajungă în colțurile cele mai imprevizibile și mai închise ale existenței. A înviat din moarte, a înviat din locul din care nimeni nu se aștepta la nimic și ne așteaptă – așa cum așteptau mironosițele – pentru a ne face părtași de lucrarea Sa de mântuire. Acesta este fundamentul și tăria pe care le avem fiind creștini pentru a trăi viața noastră și energia noastră, inteligența, simțirile și voința în a căuta și genera drumuri de demnitate. Nu este aici… A înviat! Este vestea care sus­ține nădejdea noastră și o transformă în gesturi concrete de dragoste. Câtă nevoie avem să lăsăm ca fragilitatea noastră să fie atinsă de această experiență! Câtă nevoie avem ca să fie reînnoită credința noastră, ca orizonturile noastre mioape și perverse să fie puse în discuție și reînnoite de această veste! Hristos a înviat și cu Hristos învie nădejdea noastră creativă pentru a înfrunta problemele actuale, pentru ca să știm că nu suntem singuri.
A celebra Paștele înseamnă a crede din nou că Dumnezeu intră năvalnic și nu încetează să intre năvalnic în istoriile noastre, sfidând determinismele noastre uniformizante și paralizante. A celebra Paștele înseamnă a lăsa ca Iisus să învingă acea atitudine lașă, meschină și ipocrită care de atâtea ori ne asediază și încearcă să îngroape orice tip de nădejde.
Piatra de la mormânt a făcut partea sa, mironosițele au făcut partea lor, acum invitația este adresată încă o dată nouă: invitație de a întrerupe obiceiurile repe­- tative, de a reînnoi viața noastră, alegerile noastre și existența noastră. O invitație care ne este adresată acolo unde ne aflăm, în ceea ce facem și ceea ce suntem, cu „cota de dar și responsabilitate” pe care le avem. Vrem să participăm la această veste de viață sau vom rămâne muți și neschimbați în fața evenimentelor, mereu și mereu aceeași?
Nu este aici, a Înviat! Și te așteaptă în Galileea, te invită să te întorci la timpul și la locul primei iubiri, pentru a-ți spune: „Nu-ți fie frică, urmează-mă!”

Recomandările redacției