O lume dementă, dementă…

Mulţi au spus (mulţi încă mai spun), că lumea asta-i condusă de descreieraţi. Fiecare spuitor produce argumente mai mult sau mai puţin solide, după posibilităţile propriei minţi. La fel, un cor uriaş de congeneri au spus şi spun că lumea-i plină-ochi de nebuni şi că planeta Pămînt e balamucul Universului. Mi-e greu să spun că au dreptate, fiindcă n-am suficiente dovezi deşi, Doamne iartă-mă, trăiesc şi eu pe firicelul ăsta de praf cosmic printre jivinele bipede care mă jupoaie de şapte piei prin impozitare şi taxare şi-mi toacă nervii mărunţel-mărunţel (de parcă mi-ar fi de pătrunjel), cu minciuni care de care mai înflorate, mai înfloritoare şi mai frumos duhnitoare.
Cele mai mari minciuni care ni se servesc sunt statul şi democraţia.
Statul este, indiscutabil, o instituţie utilă pentru cetăţenii statului – dar e vorba de statul ăla ideal, deci utopic, deci imposibil. Statul de azi e o structură de cel mai pur tip mafiot, o instituţie piramidală aproape imposibil de răsturnat, o organizaţie care se hrăneşte din slugărniciile tuturor izvorîte din frica fiecăruia-n parte. De-am avea un dram de minte-n plus şi-olecuţă de frică-n minus, am pune mînă de la mînă umăr lîngă umăr şi i-am fugări pe toţi ăi de-şi spun „aleşi”, „numiţi” sau naiba mai ştie cum, şi-am trăi apoi muuult mai bine fără să mai tîrîim după noi şandramaua numită stat – de fapt o şleahtă pusă pe hoţii şi servindu-se chiar de noi înşine pentru a ne pune cu botul pe labe. Dacă-i aşa sau nu-i aşa mi-o confirmă o scurtă discuţie de ieri între doi oameni obişnuiţi, stătători pe loc pe-un trotuar în colţul Pieţei Mihai Viteazul: „Înainte aveam un stat poliţienesc dat dracului, şi ne revoltam pe-ascuns. După ’89 credeam c-am scăpat, dar acum avem un stat şi poliţienesc, şi mafiot, şi ne revoltăm din gură degeaba. E incredibil cît sînt ăştia de hoţi şi cît sîntem noi de proşti!”, spunea unul dintre ei sprijinind coarnele ruginite ale unei biciclete.
Democraţia e minciuna cu care suntem îndopaţi încontinuu, mai ales cînd îndrăznim să gîndim că sistemu-i putred şi că miroase înfiorător a hazna; atunci, minţitori de profesie şi de formaţie îşi iţesc mutrele pe te miri unde ca să ne spună că democraţia e sistemul cel mai cel dintre toate sistemele posibile, că numa-n democraţie poate omul să…, că democraţia ni-i mîntuirea de pe urmă şi că fără democraţie ni se duc de rîpă şi civilizaţia, şi specia. Evident, ni se mai spune uneori şi despre putregaiuri şi gunoaie, se mai ridică încet cîte-un colţ de covor persan ca să se vadă oareşce ascuns mîţeşte sub preş, însă intră-n funcţiune grupele următoare de minţitori cu misiunea de-a ne convinge că, vezi Doamne, democraţia mai are şi rău pe ici-colo, dar că-i mult mai bine cu răul ăsta decît cu altul… Dacă te pun păcatele să pleci urechea la gargariseala ăstora, ori te-apucă amocul – şi-atunci prinzi ghioaga-n mîini şi-apeşi pe trăgaci pînă la ruperea ştreangului, ori te-alături corului celor care cîntă de pomană cel mai vechi şlagăr politic din istoria omenirii: „Oameni buni, oameni buni, /Lumea-i cîrmuită de nebuni” . Oricum ar fi, dacă eşti zdravăn la minţi, te umpli de ruşinea sănătoasă că faci parte din specie, dar la ce-ţi foloseşte?