Uneori am senzaţia că toţi cei din jurul meu aleargă într-un ritm haotic, fug după funcţii, sar peste unele etape ale vieţii numai să ajungă cât mai repede la o anumită destinaţie, asta în cazul în care prevăd o astfel de finalitate. Aleargă zi-lumină, să îngroaşe cât mai mult salteaua cu economii, lăsând la o parte frumuseţea clipelor după care uneori tânjesc, dar fără să renunţe la ceva material.
Aş vrea să opresc timpul pentru ei, dar nu se poate, aş vrea să-i văd bucurându-se de albastrul cerului şi de frumuseţea stelelor de unde, uneori, mai cade câte una rănită, aş vrea să-i văd că iubesc, că zâmbesc şi nu alergând într-una după ceva efemer.
Ştiu, poate cer prea mult într-o lume a cifrelor, a orgoliilor, a egoismului, într-o lume a banului, a ignoranţei, a falsităţii, însă mă înspăimântă o cu totul altă problemă, pe care adesea o omitem sau intenţionat o ocolim, şi anume refuzul picăturii din veşnicie care se revarsă peste fiecare în parte, răcorind însetatul suflet ce tânjeşte după veşnicie, după frumuseţea celestă şi Treimică.
Dacă omul ar fi doar materie l-aş înţelege, dar fiind dihotom, trup şi suflet, atunci de ce se ocupă doar de trup şi sufletul…, săracul suflet nu are dreptul să se răcorească măcar cu o picătură din veşnicie? Este de-a dreptul strigător la cer sau poate, în viziunea unora, este ceva normal. Este normal să laşi în stare de leşin ceea ce-i mai important din tine, poate şi din indiferenţă, poate şi de teamă ca nu cumva acest suflet ce iubeşte să fie din nou rănit, poate şi din cauza anturajului.
Nu cred că eşti mai om decât alţii postând într-o stană de piatră, afirmând cât te ţine gura că iubirea nu merită trăită, că totul se rezumă doar la materie, la ban, că dacă te îndrăgosteşti eşti un ipocrit, că dacă te rogi eşti un laş, că dacă eşti paşnic sau pacifist, în adevăratul sens al cuvântului, eşti un papă-lapte, că dacă ai credinţă eşti un învechit. Nu, nu cred în aceste vorbe aruncate, poate, de mulţi din jurul meu; mai degrabă cred că sensibilitatea omului provine din lăuntrul lui, astfel cu cât inima ta bate mai tare atunci când eşti fericit, tot aşa şi iubirea ce vine ca o picătură din iubirea veşnică a lui Dumnezeu te poate face mai blând, mai frumos, mai dăruitor şi mai înţelegător cu ceilalţi.
Uneori pare imposibil să trăieşti frumos, dar nu uita că şi îngerii sunt printre noi şi ne suportă aşa cum suntem, plâng lângă cel ce plânge, se roagă lângă cel ce se roagă, se bucură lângă cel îndrăgostit şi zboară, pleacă în momentul când îl alungi.
Gândurile omului sunt cele care încep conturarea sau concretizarea unei realităţi fie verbale, prin cuvânt, fie fizice, prin acţiune, însă majoritatea sunt negative, poate uneori vrea să facă un bine, dar îi iese prost, iar de cele mai multe ori ceea ce gândeşte şi face, pentru că omul este ceea ce gândeşte. Păi atunci de ce te întrebi ce-i cu mine sau de ce tocmai mie? Pentru că asta eşti, chiar dacă te întrebi doar în momentele de cumpănă din viaţa ta sau atunci când îţi este greu. Încearcă să vezi lucrurile în viitor, cu un orizont frumos, nu până la sfârşit îţi va fi greu, ci este o încercare sau un rezultat al unor acte anterioare.
Viaţa ta devine izvor de bucurie atunci când ştii să împarţi şi celorlalţi din bucuria ta, devine frumuseţe când ai învăţat că frumuseţea adevărată provine din inima ta şi nu din cantitatea musculară, iubirea ta nu-ţi aparţine şi ea este picătură din veşnicia iubirii dumnezeieşti în care tu devii un pământ însetat ce-şi astâmpără setea, ca, la rândul tău, să devii pământ roditor şi toţi să se împărtăşească din iubirea pe care ai primit-o.
Nu… nu o ţine doar pentru tine, lăsând atâtea suflete să înseteze; dăruieşte ca şi cum mâine ai dobândi, primeşte din toate darurile ce se revarsă peste tine ca nişte picături din marea veşnicie a lui Dumnezeu, toate lucrurile pot fi văzute în mod plăcut prin ochii care s-au înfrumuseţat duhovniceşte.
Din copilul de odinioară care se bucura de lucrurile mărunte să nu pierzi nimic, pentru că mai târziu vei avea nevoie de acele amintiri frumoase la care te-ai întoarce măcar pentru câteva clipe, întrebându-te de ce? De ce nu pot, parafrazându-l pe filosoful Lucian Blaga, să mă întorc unde copil aşteptam anii de acum? Pentru că după fiecare etapă, după fiecare încercare, după fiecare final vine un nou început, poate mai frumos şi mai plin de picături din veşnice.
Paul Krizner
