DSCN0118

Dialoguri Deschise cu scriitorul Horia Ungureanu:

 

– D-le Horia Ungureanu v-aţi născut în celebra comună Şiria, comună legată ombilical de numele lui Ioan Slavici. La ce vârstă aţi realizat că sunteţi consătean cu Slavici? V-a marcat acest lucru ca puştan, ca adolescent? Dar ca scriitor?

 

-Așa cum bine spui, domnule Petre Don, sunt născut la Șiria, dar nu am locuit niciodată acolo. Iată cum devine chestiunea: În anul nașterii mele, tata era deja preot la Drauț. Când i-a venit sorocul, mama s-a dus să nască la părinții săi (viitorii mei bunici materni) din Șiria, adică la maistorul cojocar Crâsnic Salvator și la „măistorița” Persida. Cel care mi-a anunțat nașterea la primărie a fost moșu Salvator, mândru că are nepot (nepoată avea deja). Tata a fost covăsânțan. Părinții lui aveau o prăvălie chiar în centrul Covăsânțului (clădirea există și astăzi). Bunicul Victor Ungurean (pe care eu nu l-am cunoscut, el murind înainte ca tata să se însoare cu fata cojocarului din Șiria) a fost un tip oarecum excentric. Spun asta deoarece el, pe lângă comerț, s-a ocupat și cu pictura (am acasă un frumos cap de Christ, pictat de el) și cu (crezi sau nu) fel de fel de invenții utopice, printre care și un perpetuum mobile (una dintre obsesiile de la începutul veacului trecut). Tare mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe acest bunic, un adevărat personaj de poveste, dar…nu a fost să fie.

Sigur că, după nașterea mea, mama s-a întors, cu mine în brațe, la Drauț. Aici (care mie mi se pare și acum un spațiu fabulos) mi-am petrecut primii ani de viață, umblând desculț de prin aprilie până în octombrie, rătăcind pe pantele Highișului sau ascultând poveștile terifiante (cu strigoi și moroi) ale lui baci Nache, crâsnicul bisericii, pe care ni le spunea seara, strânși înfricoșați în jurul său, sub salcâmul bătrân din Dealul Bisericii. Pe la mijlocul clasei a VI-a ne-am mutat la Galșa, sat aparținător de comuna Șiria, unde părinții mei și-au cumpărat o căsuță. Amândoi aveau nostalgia Podgoriei, așa că s-au întors acolo. Copil fiind, faptul că eram, cum s-ar spune, consătean cu Slavici, nu m-a impresionat prea tare (copiii sunt impresionați, de regulă, de lucrurile și de întâmplările din imediata lor apropiere). Mai târziu, da. Îmi plăcea să spun, ori de câte ori se ivea ocazia, că sunt șirian ca Ioan Slavici dar, nu știu de ce, admirația mea pentru acest scriitor nu s-a transferat și scrierilor mele. Vreau să spun că (eu așa cred, alții pot să nu fie de acord cu asta) acest mare prozator –creatorul primului roman românesc modern- nu a fost un model pentru mine, ca scriitor.

 

– În primele d-voastră cărţi, pentru a face radiografia unui mod de viaţă din Câmpia Aradului, aţi „inventat“ satul Ridiş. Ce a luat Ridişul din satele Şiria, Drauţ sau Galşa, sate legate direct de copilăria d-voastră?

 

-„Scena” pe care se derulează majoritatea subiectelor cărților mele de proză, pe care evoluează personajele lor, este satul Drauț. Da, Ridișul este Drauțul copilăriei mele. De ce i-am schimbat numele? Poate pentru a nu-i pune pe drăucenii mei dragi în posturi  jenante uneori, poate pentru a avea o mai mare libertate de mișcare. Chiar și numele unora dintre personajele cărților mele sunt luate de acolo, adică de la unii dintre locuitorii Drauțului, mai ales de la poreclele lor, pe care le-am transformat în nume: Zucu, Mileaga, Dudanu…

Când încep să scriu o nouă „poveste”, lucrurile se petrec cam așa: mă așez la masa de scris (mai nou, desigur, în fața calculatorului) și, după un timp, îmi apare în minte Drauțul văzut de sus, din Dealul Bisericii, sau curtea casei noastre din Galșa. De aici începe apoi să se înfiripe și să se deruleze povestea. E ca și cum aș fi teleportat, pentru un timp, acolo, în locurile acelea care hotărăsc apoi singure, cu de la sine putere, ce și cum va fi în povestea care încă nu a fost scrisă, care abia a pornit să se dezvolte, pe nesimțite, din imaginea aceea oarecum statică.

ungureanu

– Ca scriitor aţi primit mai multe premii literare. Ultimul, primit în septembrie anul trecut, a fost Premiul „Fundaţiei Principesa Margareta a României“, înmânat chiar la Castelul Regal Săvârşin cu prilejul Festivalului Naţional de Literatură „Dorel Sibii“. Cum percepeţi acest premiu? Sunteţi regalist sau republican?

 

-Sunt deosebit de onorat (și de fericit, desigur) de faptul că scrierile mele au atras atenția Casei Regale a României, Fundației „Principesa Margareta a României”, ba mai mult de atât, că ele merită a fi premiate. Spațiul în care mi-a fost înmânat premiul a fost unul, cum să spun? istoric: în ambianța emoționantă a unora dintre automobilele de epocă pe care le-a condus M.S. Mihai Întâi. Sigur, am primit mai multe premii literare de-a lungul anilor, dar la acesta țin cel mai mult.

Îmi aduc aminte cum, în noaptea de Anul Nou, tatăl meu asculta în surdină, la un aparat de radio cu acumulator și baterii (pe atunci, la Drauț, nu era curent electric și lecțiile ni le făceam la lumina lămpii cu petrol), mesajul de anul nou adresat românilor de Regele Mihai. Sigur că aș fi vrut ca, după 1989, în România să se reinstaureze monarhia, regele să fie reașezat pe scaunul lui, de unde a fost izgonit prin dictat, prin forță, prin șantaj. Dar se vede că nu s-a putut. Manipularea a fost mai puternică decât conștiința istorică a românilor.

 

– Aşa cum i-am întrebat şi pe confraţii dvs. de la Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România, Vasile Dan şi Gheorghe Mocuţa, vă întreb şi pe dvs: spre ce se îndreaptă literatura? Dar cititorii? Vă rog să aveţi în vedere invazia textelor pe electronic în defavoarea textelor pe hârtie.

 

-Trăim vremuri ciudate, dragă Petre Don, vremuri în care nici măcar scriitorii nu se mai citesc între ei, ce să mai vorbim de ceilalți muritori. Într-un fel, e  explicabil. Îmi aduc aminte de o întâmplare. În urmă cu mai mulți ani m-am întâlnit cu un fost coleg de școală de la Galșa. Am discutat de una, de alta și, la un moment dat, m-a întrebat dacă mai țin minte cum ne petreceam noi pauzele la școală. Jucând fotbal, i-am răspuns, sau trăgând fetele de cozi. Nu, a spus el, în aproape toate pauzele rămâneam în clasă și tu ne citeai din „Cei trei muschetari”. Ăsta ar fi unul. Iată alt argument în favoarea ideii că trăim alte vremuri: probabil că ai participat, înainte de 1990, la vreo lansare de carte și ai văzut câtă lume se înghesuia în librărie, la ora cu pricina. Vreau să spun că, în anii aceia întunecați, cartea era televizorul de astăzi, sau internetul. Cineva a spus că citim pentru a nu fi singuri. Singurătatea ne bântuie pe toți mereu și o alungăm cum putem: în anii tinereții mele, citind și scriind scrisori, acum, manipulând calculatorul sau tableta, sau uitându-ne ore în șir la televizor, acest instrument perfect de golit mințile și de manipulare.

Eu sunt un tip de modă veche și nu pot concepe că, mai devreme sau mai târziu, cartea de hârtie va dispărea, că oamenii nu vor mai trăi bucuria cumpărării sau dăruirii vreunei cărți, că nu vor mai încerca emoția de neegalat pe care ți-o dau răsfoirea și parcurgerea primei propoziții, primei pagini dintr-un volum recent cumpărat. Că nu vor mai ațipi în fotoliu, cu o carte în mână.

Vorbești despre invazia textelor „pe electronic”. „Răsfoiește” internetul și te vei cruci când vei vedea cât de multe texte așa-zis literare vei găsi acolo și cât de proaste, cât de departe de adevărata literatură sunt majoritatea dintre ele. Libertate deplină, nu? Acolo fiecare scrie cum vrea și cum poate. Mai ales cum poate. În spațiul virtual nu există opreliște, jenă sau privire autocritică. Toți par geniali. Dar cum cu tehnica și cu progresul nu te poți pune…

Mai pe scurt spus, asta vrem, asta avem.

Ungureanu-cu-V.-Dan_1200x900-600x450

– Horia Ungureanu, până acum aţi publicat opt cărţi, toate de proză, cu excepţia ultimei, „În numele tatălui“, care este o carte de poeme. Cum v-a venit să scrieţi această carte? Povestiţi…

 

-Tatăl meu, preotul Constantin Ungurean, a fost arestat și condamnat la aproape doi ani de închisoare pentru că a refuzat să tragă clopotele la moartea lui Stalin. S-a întors din pușcărie fără dinți și cu stomacul făcut praf. A mai trăit vreo patru, cinci ani după aceea, mutat mereu dintr-o parohie în alta, furându-i-se și liniștea traiului de acasă. Când a murit, eu eram la armată, în Bărăgan. Într-o zi, fără să cer, am primit permisie să merg acasă. Nu mi s-a spus de ce. Când am ajuns acasă, mama și toate neamurile tocmai se întorceau de la cimitir, așa că nu am mai apucat să-l văd pe tata mort. Mie mi-a lipsit tatăl tocmai când aveam mai mare nevoie de el. În adolescență. Faptul acesta m-a „bântuit” ani de-a rândul. O vreme am refuzat să cred că e mort, îl visam ca fiind în viață, sau mă pomeneam uneori vorbind cu el. Desigur, dialoguri imaginare.

În urmă cu câțiva (puțini) ani am suferit un accident, celebrul AVC, și atunci am trăit pentru prima dată, în mod serios, sentimentul morții. Întors acasă de la spital, m-a copleșit o nevoie imperioasă de a vorbi cu mama și cu tata, de a le spune ce nu am mai apucat să le spun când erau în viață. Am făcut lucrul acesta în versuri pentru că așa mi s-a părut cel mai potrivit. Iar titlul volumului (care s-a născut tare greu) cred că spune multe.

 

– Peste câteva zile împliniţi 75 de ani de viaţă trăită, vârstă pe care n-o arătaţi deloc, jur pe optimismul lui Matusalem. Tocmai de aceea sunt curios: câte şi ce aveţi de gând să ne mai scrieţi, d-le Horia Ungureanu?

 

-Nici mie nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani de când am venit pe lume în casa bunicului Salvator, aflată pe strada Ștefan cel Mare din Șiria. Cum a spus Topârceanu, anii trec ca apa. Și, ca valurile apei, fiecare e altfel, fiecare are povestea lui, poveste pe care, unii dintre noi, încearcă să o aștearnă pe hârtie. Ce și cât mai am de gând să scriu. Cât mi-o ține Dumnezeu mintea limpede. Îți dau răspunsul acesta vag pentru că mă tem că, dacă divulg planul înainte ca scrierea să fie gata, nu o voi duce la bun sfârșit. Ce să-i faci, superstiție de om bătrân și pățit.

 

Recomandările redacției