Societăţile sănătoase au la bază bunul simţ. Acel „common sense“ ,atât de des auzit, dar mai ales aplicat în ţările anglo-saxone, dar şi scandinave. Nici în celelalte nu lipseşte, însă se mai diluează cum treci de la nord la sud şi de la vest la est. Zilele trecute treceam, pe jos, prin faţa  Liceului de Artă. Copiii tocmai ieşeau de la şcoală. Culmea, era ora normală de terminare a cursu­rilor. Un tembel venea în mare viteză pe o bicicletă dinspre gară. El fiind pe pista de biciclete, credea că poate să gonească. Că are toate drepturile. Ca şi cum ar fi fost singur.  Normal că a văzut elevii ieşind. Bunul simţ ar fi trebuit să genereze o reacţie de încetinire a vitezei. O prudenţă, de a nu răni pe cineva. N-a fost cazul. Tot în aceste zile o persoană a vrut să fie inspector şcolar. „Astrele“ politice păreau aliniate. Îşi depu­sese dosarul, dacă asta conta într-un fel. Pe o reţea de socializare, deci în public, şi-a postat nişte poze care au generat cel puţin semne de întrebare. Asta ca să fiu elegant. Opoziţia normal că a urlat. Şi femeia n-a mai ocupat postul. Însă acel „common sense“ trebuia să-i declanşeze o reacţie de autoconservare. N-a fost cazul. Nu mai vorbim de faptul că o bună parte a societăţii pledează pentru ca alţii să vină cu cătuşele şi să-i ducă pe unii. Şi cei care strigă, paradoxal sau nu, sunt oameni cu un grad de instrucţie  peste medie şi posibilităţi de informare multiple. Noi spunem clar: starea naturală a omului este libertatea. Sigur,  pentru cei care au primit un verdict al judecătorului este altceva. Însă până atunci primează prezumţia de nevinovăţie. Nu cea de vinovăţie. Iar toate astea se întâmplă pentru că suntem cu susul în jos,  iar albul este negru şi negrul este văzut ca alb. Şi mai grav este că majoritatea aplaudă. Şi când nu există o barieră, nu mai este nimic. Nici criterii după care să te ghidezi şi să fie acceptate drept standarde. Nu există meritocraţie. Şi nici nu este încurajată. Dimpotrivă. Şi exemplele sunt chiar la noi. Scriam de falimentarul om politic Calimente. După patru mandate, în care n-a adus nimic pentru comunitate, a fost răsplătit de partid cu un post de secretar general adjunct la Senat. Adică o funcţie de secretar de stat. Cu o leafă pe măsură. Din bani publici. Şi asta pentru ce? Drept mulţumire că ai… contraperformat. Practic la Arad, din ALDE acum n-a rămas decât firma. Acum cvadruplul fost deputat nu mai este om politic. Doar sinecurist. Că aşa-i unul care se revendică de dreapta, vrea salariu de la… stat. Nu am mai fi pomenit de individ, dar acesta şi-a pricopsit şi fiul cu un post călduţ pe la o deconcentrată aşa mai…acvatică. Să fie bine , ca să nu fie rău. Iar conluzia e clară: dacă ai contraperformanţe, foarte bine: partidul te va răsplăti. Aşa că e un „semnal bun“ de încurajare pentru alţii care mai vor să promoveze prin partid. Pe merit. Şi cum  genial spunea părintele Arsenie Boca că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă“, nimic nu e imposibil în societatea noastră.  Şi tocmai pentru că lipseşte acel „common sense“,  suntem o ţară… defectă.

Recomandările redacției