O ţară, două ţări

Între cele două masacre planetare, prin anii 1933 – 1935, apărea în revista „Stînga” un articol fulminant, cu titlul „Ţara de dincolo de Chitila”, semnat Petre Boteanu. Toată lumea ştia că „gheara” care şfîşia-n carne vie era a lui Petre Ţuţea.
Articolul trata Bucureştii, oraş „strîns” între satele Chitila, Mogoşoaia, Măgurele şi Căţelu, ca aşezare complet fanariotizată, ruptă definitiv de realităţile mai depărtate de 50 de kilometri de Podul Mogoşoaiei şi surpată lăuntric de-un levantinism malefic, pervers şi imoral. Ţuţea rupea cu peniţa hălci mari din trecut şi constata că „oraşul de chirpici” ajunsese capitală în detrimentul Tîrgoviştei (cetate de piatră, cu vechi tradiţii voievodale), iar „Ilfoviţa” se-ntindea cam 50 de kilometri de jur-împrejurul Podului Mogoşoaiei, zisa de mai tîrziu Cale a Victoriei.
Între timp, statutul de oraş stricător de caractere şi de moravuri al Bucureştilor nu s-a schimbat deloc. Levantin şi „şmecher”, Bucureşti este oraşul lui „… fă-te că munceşti!”, al vorbăriei sforăitoare în gol, al pricopsirii peste noapte şi fără temei în muncă.
Între „Ilfoviţa” şi România diferenţele-au fost şi rămîn uriaşe, imposibil de surmontat. „Ţara de dincolo de Chitila” mai are încă valori sacre; se mai ştie încă, şi se mai practică pe ici, pe colo, demnitatea, cinstea, omenia. E drept că şi-n ţara asta, diferită total şi iremediabil de „Ilfoviţa”, ajung miasmele capitalei şi fac prăpăd, însă-i la fel de drept că „vîna” aia bună, sănătoasă, ieşită din apropierea de Dumnezeu şi din depărtarea de Fanar, a rămas încă vie. E greu de spus cît va mai rezista, dat fiind că asaltul duhorilor levantine e tot mai insistent, tot mai eficient.
A salva „Ţara de dincolo de Chitila” pare o utopie pe care n-o mai cred decît cîţiva proşti. Mă prenumăr printre ei. A crede însă că salvarea ar mai putea veni din Dealul Cotrocenilor sau din Palatul Victoria e totuna cu a te-mbăta cu apă chioară. „Ilfoviţa” n-are interes în salvarea „Ţării de dincolo de Chitila”, ci în salvarea privilegiilor proprii. Şi nici măcar interesele tuturor „ilfoviţenilor” nu-s de salvat, ci acelea ale unei caste restrînse – de mici dumnezei ajunşi peste noapte „părinţi ai patriei” şi şefi peste bucate.
Visul moşneanului şi-al răzeşului a fost dintotdeauna procopsirea, ajungerea la bunăstare (nu la avere multă), prin muncă, sîrguinţă şi abnegaţie. Deosebit, visul „ilfoviţeanului” de orişiunde înrădăcinat în „oraşul de chirpici, plin de colb, friguros iarna şi torid vara”, este pricopsirea – „ajungerea” prin orice mijloace şi cu orice preţ. „Dincolo de Chitila” omul este isteţ, în capitală-s „deştepţii”. Isteţimea presupune ascuţime a minţii, iuţeală a gîndirii, precizie şi perseverenţă a acţiunii. Deşteptăciunea ilfoviţeană e descurcăreala prin tragere de sfori, căţărarea pe scara socială sărind trepte şi arzînd etape. „Ilfoviţa”-l are ca ideal pe Mitică, un măscărici cu morgă, „Ţara de dincolo de Chitila”-l are ca emblemă pe Păcală, un mucalit în război cu prostia şi cu lăcomia.
Mitici mai răsar şi „… dincolo de Chitila”, însă Păcală pe cheul Dîmboviţei e ridicol, deci imposibil, semn că ţara poate fi cucerită de capitală, dar niciodată învinsă.