Circula cîndva, cu vreo 35 de ani în urmă, pe vremea cînd la televi­ziunea română rula sîmbăta seara serialul american Om bogat, om sărac, un banc (inevitabil dealtfel): cică s-au dat premiile Oscar pentru seriale de televiziune, iar marele premiu de aur a fost luat de serialul american amin­tit, Om bogat, om sărac, marele premiu de mocirlă a revenit serialului sovietic Om sărac, om sărac, iar ma­rele premiu de ceva s-a dat serialului românesc Om trăi şi om vedea.
Mi-am reamintit bancul de mai sus după o discuţie crîncenă despre organizaţii şi organizări, despre ţări şi state, despre bogăţie şi sărăcie, des­pre oameni în general şi în special. Cum nu mă pot dezice şi nici nu vreau să mă dezic de-un întreg eşafodaj de gîndire pe care mi l-am construit în zeci de ani de lecturi intense şi de dispute şi mai intense, marşez pe-aceeaşi idee pe care mi-am centrat viaţa şi la care nu pot renunţa din motive de realitate palpabilă: o ţară bogată nu este cea care are un batalion de bogaţi şi-un pluton de putrezi de bogaţi, ci aceea care n-are săraci.
Refuz să admit lenea, deci nu discut despre putori şi despre drepturile lor. În optica mea, o optică atît de sănătoasă încît mă-nfioară chiar şi pe mine, ăştia, putorile, ar trebui lăsaţi să crape de foame, ba chiar ar trebui ajutaţi cu patimă să lenevească o veşnicie cu mîinile-ncrucişate pe piept „… în loc luminat, în loc cu ver­deaţă, unde nu este nici durere, nici întristare…”. În categoria asta care-ar trebui ajutată să odihnească unde spuneam ar trebui incluşi şi hoţii, şi şantajiştii, şi mincinoşii, şi speculanţii de toate soiurile, fiindcă nu fac nimic folositor, consumă resurse mult mai mult decît truditorul obidit şi fug de muncă precum fuge un anumit cetăţean al Cosmosului de tămîie.
Discut însă şi-mi ridic glasul pentru omul cinstit, muncitor şi bun (cum bine zis-a Păunescu), pentru cel care n-are nici o chemare spre afaceri, n-are nici o pregătire pentru-a-şi face firmă, dar care ştie meserie, vrea să muncească şi să trăiască omeneşte din munca lui, însă munceşte ca un rob, trage ca un bou şi trăieşte vai de capul lui şi-al familiei care-i cere de-ale mîncatului şi de-ale îmbrăcatului, de-ale întreţinerii şi de-ale facturilor, iar el e plătit cu salariul minim pe economie care nu-i ajunge nici măcar de chirie. Despre el discut, în apărarea lui îmi ridic pumnii verbelor ca să izbesc violent în fălcile verminei care-a ajuns la cîrma ţării şi-a societăţii, vermină care-a distrus cu o frenezie de-a dreptul drăcească tot ce-a fost bun înainte de-a se-nfige ei în fruntea bucatelor, şi-a poten­ţat la fel de drăceşte-frenetic tot ce-i mai mizerabil şi mai rău în firea omenească.
Bogăţia oricărei ţări ar trebui socotită numărîndu-i săracii. Dacă, Doamne fereşte, vom număra săracii României, e sigur ne vom lua cu mîinile de cap de două ori: odată cînd  vom constata că măcar trei sferturi trăiesc ca vai şi-amar de lume, şi-odată cînd vom citi-n statistica oficială că n-avem săraci, deci România e-o ţară bogată.
Ştiu foarte bine, şi nimeni nu mă va convinge vreodată de contrariu, că organizarea este şi mămica, şi tăticul oricărei realizări; ori România a fost dezorganizată şi este dezorganizată voit, cu metodă şi din interese vizibile şi oculte, de-un sfert de secol aproape încheiat – şi nici o luminiţă nu se stră­vede, nici la capătul tunelului, nici în lentilele celor 15 mii de specialişti din 1996 care se numeau Victor Ciorbea sau în ochii galeşi ai celorlalţi lupi care ne-au guvernat şi ne guvernează, deci ne-au dezorganizat şi ne dezorganizează de mai mare dragul.
Mă-ntorc pe călcîie milităreşte şi conchid în spiritul bancului de la-nceputuri, dar parafrazîndu-i titlul serialului românesc: om muri şi om vedea, că alte variante nu mai sînt pentru săracii unei Românii în care politica nu-i curvă – dar politicienii stau la rînd şi iau bilete de ordine la intrare, iar mulţimea de pălmaşi se scarpină pe burţi ca să scape de mîncărimile de pe şira spinării.

Recomandările redacției