Aveam vreo şaptesprezece ani (poate că şi vreo cîteva zile sau luni, dar ce mai contează clipele alea la scara istoriei?), cînd citeam cu nesaţ Dicţionarul grotesc al lui Alecsandri şi rîdeam cu lacrimi cît oul de curcan de umorul cu care marele şi hîtrul moldovean dădea cu tifla prostiei din capetele unor filfizoni şcoliţi prin cele Parisuri şi Londre şi-ntorşi acasă ca stricători de limbă.
Între cuvintele siluite de amintiţii plăvani (cărora Alecsandri le spunea pedanţi), el nota substantivul „onor” şi-i beştelea pe „pedanţi” c-au pus poale şi basma acestui cuvînt eminamente masculin, transformîndu-l în „onoare”.
Onorul este în egală măsură un sentiment şi o stare – dacă ai sentimentul şi dacă ai starea. Dacă nu le ai, nu-i bai, că dai din gură despre onoare pînă se satură lumea şi te lasă-n pace din motiv de plictis.
De-un paregzamplu, atunci cînd trei europarlamentari au fost prinşi cu mîţa şpăgii englezeşti în sacii de europarlamentari sloven, austriac şi român, slovenul şi austriacul şi-au dat demisia – iar demisiile li s-au considerat acte de onoare. Deosebit, severinul Adrian (românul nostru neaoş şi verde, s-a dat peste cap precum Greuceanu şi-a rămas europarlamentar guiţînd că el are onoare şi de-aia nu-şi dă demisia, că mita pe care-o facturase nu era nicidecum şpagă ci preţul expertizei lui (dar n-a spus nici cine l-a expertizat, nici rezultatele examenelor clinice), şi că vrea el s-arate că românu-i rezistent, că nu cedează şi că „… are şepte vieţi/ în pieptu-i de aramă”. Plin de „onoare” precum guşa curcanului de aer, amintitul nu s-a dat bătut nici măcar atunci cînd ceilalţi europarlamentari l-au huiduit în plen şi în plin.
Pe cuprinsul acestei patrii a politicienilor numită România, sentimentul onorului şi starea de onor sunt aidoma industriei lui Caţavencu, adică lipsesc cu desăvîrşire, iar Adrian Severin rămîne un etalon: parlamentari cu discursuri sforăitoare ne fac legi cu condamnări penale-n buzunare – deşi dacă s-ar vrea sergenţi de stradă care să fluiere maşini şi pietoni în intersecţii nu i-ar angaja nimeni, pe motiv de cazier judiciar murdar; miniştri şi viceprim-miniştri inculţi şi agramaţi ne gestionează destinele; universitari cu titluri luate „la apelul bocancilor” predau discipline pe care nu le-nţeleg nici cît negrul de sub unghii; plagiatori cu duiumu-şi răcnesc din rărunchi originalitatea creaţiilor copiate din creaţiile altora; puşcăriaşi de calibru ajung scriitori consacraţi deşi nu ştiu ţine pixu-ntre deşte; hoţi de soi învîrt afaceri cinstite de miliarde – şi enumerarea ar putea continua cîteva pagini sau cîteva zile.
Toată fauna asta îşi strigă-n cor „onoarea” şi se văicăreşte că asta, „onoarea”, li se pătează pe nedrept şi le va rămâne-n veci „nereperată” (nene Iancule, blagoslovită fie-ţi amintirea, că parc-ai fi viu şi toate ale tale de demult s-ar petrece azi şi mîine!), şi tot în cor cer să fie respectaţi, fiindcă vezi Doamne, au dreptul la respect.
S-avem pardon: respectul nu se impune nici cu parul din gard şi nici cu ghioaga legii, ci se cîştigă – şi se cîştigă-al naibii de greu, dar se spulberă-ntr-o clipită dacă n-ai onor, adică n-ai demnitatea de-a-ţi asuma dezonorarea pe care ţi-ai dat-o cu propria-ţi mînă (mînăreală, că-i mai aproape de adevăr).
