Se spunea-n antichitate că justiţia-i oarbă şi că aşa trebuie să rămînă. Poate chiar a fost, c-o urmăreau din înalturile tribunei ridicată-n Piaţa Mare (o, Agora!), bărbaţi cu sînge-n vene şi cu multă minte-n capete. Nu ştiu însă dacă era oarbă din naştere sau i se amputase vederea prin scoaterea ochilor din găvane ca avertizare că dacă-şi pleacă urechea-n vreo parte, i se va amputa şi gîtu’. Nu există mărturii din care să răzbată că-n antichitate nu ştiu ce judecător l-a achitat pe nu ştiu ce mahăr sau pe cineva de-al mahărului fiindcă i-a strecurat în contul din buzunarele hlamidei nu ştiu cîţi denari, vreun mobil 4G sau vreo vilişoară 4C (patru case, desigur).
Cum antichitatea mă interesează doar ca istorie, mă-ntorc spre ziua de azi şi constat cu răceala sloiului de gheaţă că justiţia noastră-i oarbă (cinste ei!), chioară (vai şi-amar de ea!), surdă (vai de ei împricinaţi!), şi scumpă-al naibii (vai de ăl de i se cere şpaga, că mai bine nu s-ar fi născut pe lumea asta, ci pe lumea grecilor de demult…).
Fiecare calitate enunţată mai sus se poate exemplifica extrem de uşor cu nume de magistraţi şi cu nume de-mpricinaţi, cu precizarea că multe nume sînt necunoscute, netranspirînd nimic dinspre cauzele lor spre urechile noastre.
Ce mă intrigă la culme şi mă face să-mi fie-o ciudă infernală pe minţile-mi puţine este însă altceva, cu totul alt ceva, şi-am să explic mai jos.
Avem un procuror, absolvent de facultate de drept – deci deştept-foc, care anchetează un caz penal şi-ntemeiază un dosar. După ce sapă adînc prin coclaurii faptelor, încheagă o concluzie bazată pe textul legii, pe cunoştinţele acumulate-n ani lungi de tocit băncile facultăţii şi pe faptele reieşite din săpături: ăsta-i vinovat, deci la judecător cu el, ca să-l condamne.
Avem un judecător. A absolvit facultatea de drept după mulţi ani de lustruit băncile aulelor şi-i tobă de carte şi de legi. Pe biroul lui (altarul justiţiei, nu?), procurorul depune dosarul (ca ofrandă). Judecătorul îl citeşte, îl analizează, îi creşte barba citind, albeşte analizînd, şi conchide: nevinovat – deci se achită.
Aici mă blochez eu – şi mă-ntreb: cum mama lu’ foaie lată şi frunză verde îl găseşte judecătorul curat pe cel pe care procurorul l-a găsit cu bube-n cap? În optica mea, un anchetat trimis în instanţă este deja condamnat, judecătorul avînd doar datoria de-a fixa pedeapsa şi cuantumul ei. Dacă însă un judecător achită un acuzat, avem două situaţii posibile: ori procurorul nu-i bun de nimic şi-a trimis în instanţă un nevinovat – deci procurorul trebuie să zboare din sistem şi să plătească daune nevinovatului, ori judecătorul e habarnist, caz în care trebuie dat afară din sistem cu surle şi trîmbiţe, ori e vîndut, caz în care procurorul trebuie să-i dreseze dosar penal şi să-l dea pe mîna unui judecător care, legat la ochi şi cu urechile-nfundate, să-l bage la mititica spre-a se-nvăţa minte.
Acu’ stau strîmb şi judec şi mai strîmb, şi zic: da’ dacă justiţia noastră-i făcută nu de bărbaţi cu sînge-n vene ci de alţii – cu-altceva-n vine? Dacă justiţia noastră nu-i oarbă, ci-i orbete?
