urmare
Rep.: Cum era ales repertoriul artistic la început de stagiune?
Ov.C.: Am avut şansa ca în primii ani să am un secretar literar foarte bun, în persoana lui Dumitru Mărcuş, cult şi remarcabil ca personaj, în orice conversaţie. Am găsit cu acesta o comunicare foarte bună, vorbim aceeaşi limbă. Împreună am încercat să facem un repertoriu cât mai bun şi adecvat colectivului de actori de care dispunea Teatrul arădean.
Rep.: Care a fost prima piesă pusă în scenă după ce aţi devenit director?
Ov.C.: Prima piesă cu care am debutat a fost „Un pahar cu sifon” de Paul Everac. Cred că am acasă încă, un „Proces verbal de predare-primire” precum la un inventar, în care se stipula că nu am voie să schimb din piesă, ce trebuie să fac eu ca director, ce trebuie să facă dramaturgul Paul Everac, ca autor şi regizor. Pe urmă imediat am simţit că Teatrul are nevoie de un regizor valid. M-am dus la Bucureşti, la Octavian Cotescu – care era rectorul Institutului de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti. În două rânduri m-am deplasat la acesta. I-am spus că aş dori un student de la regie care să-şi dea examenul de licenţă la Arad prin a pune în scenă o piesă şi că aş dori să fac o tradiţie din acest lucru. Îi pun la dispoziţie o trupă de actori foarte buni în ideea ca în felul acesta să-l atrag să se angajeze după absolvire la Teatrul de Stat din Arad. Octavian Cotescu mi-a comunicat că are un student foarte bun, care tocmai îşi pregăteşte examenul de diplomă, este arădean, şi că, în viitor, aş putea să-l angajez la Teatrul de Stat din Arad. Studentul se numea Dominic Dembinski, care mi-a propus piesa „Proştii sub clar de lună” de Mazilu. În final a ieşit un spectacol superb, cu care am câştigat la Piatra Neamţ – care era atunci cel mai important festival de teatru. A fost un spectacol extraordinar, care a fost primit cu urale din partea publicului. Consider că fost unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-a avut Teatrul de Stat din Arad în ultimii 50 de ani! Textul era foarte bun, iar din punct de vedere regizoral Dembinski a lucrat foarte bine.
Rep.: Ce s-a întâmplat după acea reuşită?
Ov.C.: Primul lucru a fost că după spectacolul de la Piatra Neamţa venit la mine regizorul Tocilescu şi mi-a spus: „Uite, actriţa aceasta, pe Virginia Dobrovici, interpreta eroinii principale – ţi-o iau la Bucureşti!”. Într-adevăr, peste puţin timp, în 1981, actriţa a plecat de la Arad la Bucureşti împreună cu soţul ei, Florin Dobrovici Mirea! Iar ca un amănunt vreau să vă spun că şi în prezent actriţa continuă să fie o vedetă la Teatrul de Comedie din Bucureşti! Aşadar, am avut o mare victorie la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamţ, unde am câştigat un important concurs, însă pe de altă parte am avut o mare pierdere, mi-au plecat doi dintre cei mai valoroşi actori!
Rep.: Ce s-a întâmplat cu regizorul Dominic Dembinski?
Ov.C.: Regizorul fiind şi arădean, cum am precizat deja, am dorit să-l duc la Teatrul de Stat din Arad. Era fiul unui camerman din armata poloneză, care atunci când s-a rupt frontul, împreună cu alţi ofiţeri polonezi s-a stabilit în România; tatăl regizorului fiind camerman militar. Cameramanul a cunoscut o fată la Arad cu care s-a căsătorit, după care s-a stabilit la Arad. Am stabilit, aşadar, cu Dominic Dembinski să vină regizor la teatrul din Arad. Dar nu s-a mai întâmplat acest lucru deoarece în cursul verii s-a dus în vacanţă la Marea Neagră, unde a întâlnit o balerină de la Teatrul Fantasio din Constanţa. De acolo mi-a dat un telefon că s-a îndrăgostit de o balerină din Constanţa şi nu mai vine la Arad întrucât se angajează la Teatrul din Constanţa. Actriţa era Dana Dembinski, viitoarea actriţă.
Rep.: Între timp secretarul literar Dumitru Mărcuş a fost promovat activist de partid la Cabinetul judeţean PCR. Ce s-a întâmplat cu postul de secretar literar?
Ov.C.: Momentul a coincis cu introducerea autofinanţării în instituţiile culturale. Astfel, într-o zi schema de funcţionare a Teatrului de Stat a fost redusă de la 140 de angajaţi la 95 de persoane. A venit o schemă la nivelul întregii ţări, unde se arăta procentul cât la sută trebuie să dai afară din personalul artistic şi cât de la administrativ. A fost un moment cumplit deoarece întreaga imaginaţie a trebuit să ne-o îndreptăm nu spre artistic, ci spre alte zone, cum să faci rost de bani.
Rep.: În ce an a venit hotărărea cu autofinanţarea instituţiilor culturale profesioniste?
Ov.C.: În anul 1984, în luna ianuarie sau februarie. După venirea acestei măsuri drastice, a trecut şi momentul plăcut de muncă din teatru şi a început mizeria autofinanţării. Întrucât s-a redus foarte mult şi personalul administrativ, la nivelul municipiului Arad s-a făcut o singură administraţie, care însuma Teatrul de Stat, Filarmonica de Stat şi Teatrul de Marionete. Eu am devenit director şi peste administraţia celor trei instituţii, deci o răspundere în plus. Singurul lucru pe care am reuşit să-l fac a fost ca Filarmonica de Stat şi Teatrul de Marionetele să-şi gestioneze singure programul artistic. Eu nu am intrat în problemele lor artistice şi, în acelaşi timp, le-am cerut să-şi ţină evidenţa încasărilor. Aceasta pentru că la un moment dat eram suspectat că repartizez mai mulţi bani la Teatru. În cele din urmă s-a ajuns să se facă o contabilitate dublă. A fost o adevărată tâmpenie. Făceam contabilitate generală pe cele trei instituţii, iar pe de altă parte fiecare instituţie mai avea o contabilitate proprie, ca să ştie fiecare ce bani a câştigat în urma spectacolelor prezentate. Oricum, banii nu erau suficienţi. Şi dacă am fi jucat prin absurd în fiecare zi cinci spectacole, de dimineaţa şi până seara, cu sala plină, nu aş fi reuşit, la preţurile respective de bilete, să ne autofinanţăm. A fost o măsură ticăloasă, făcută ca o pedeapsă şi pentru faptul că actorii aveau limbă ascuţită şi strecurau în timpul spectacolelor tot felul de „şopârle” critice la adresa regimului, iar prin autofinanţare s-a încercat o „punere la puct” a oamenilor din teatru.
Rep.: Cât reuşeaţi să acoperiţi din bugetul teatrului?
Ov.C.: La început aproximativ 15 la sută din necesarul de buget reuşean să-l facem din venituri proprii, din încasări la spectacole, iar 85 la sută eram finanţaţi, după care lucrurile s-au inversat, am fost finanţaţi de la bugetul de stat doar cu 25 – 30 la sută, iar restul de 70 la sută a trebuit să-l facem noi! Nu s-a mai ţinut seamă de faptul că în toată lumea teatrele sunt finanţate copios de către autorităţile tutelare.
Rep.: Cum reuşeaţi să obţineţi banii necesari, ca Teatrul să poată funcţiona mai departe?
Ov.C.: Am obligat fiecare sector de activitate din Teatru să încerce să câştige bani. Astfel, atelierele din teatru au început să facă contracte cu diferite instituţii. De pildă pictura a început să realizeze diferite firme pentru instituţii; croitoria şi coafura de asemenea aveau o serie de activităţi conexe ca să aducă bani la Teatru. Cu echipa tehnică am amenajat, contra cost, scenele căminelor culturale din judeţ. Îmi aduc aminte că 25 de mii de lei costa o scenă! Sunt doar câteva exemple cum reuşeam să aduc bani la Tetaru. A fost cel mai mare cinism ca să faci autofinanţare cu un repertoriu dirijat. Ţi se spunea pe de o parte ce piese să joci, sau din ce zonă să-ţi alegi repertoriul, iar pe de altă parte să obţii cu ele bani!
Rep.: Un adevărat cinism!
Ov.C.: Trebuia să merg la Ministerul Culturii cu repertoriul pe care-l propuneam. Foarte greu puteai să strecori în repertoriu câte o piesă mai bună, ca acesta să fie interesantă pentru public, să nu fie numai un repertoriu plin de retorisme, pentru că nici actorii nu mai accepatau să joace orice piesă lozincardă. De exemplu când mergeam la ministrul Tamara Dobrin, aceasta îţi spunea să joci pe lângă repertoriul pe care ţi l-ai propus şi cutare sau cutare piesă. Tehnica cea mai bună era – am învăţat-o de la un prieten de la Ministerul Culturii – să nu spui nimica. Dacă o contraziceai pe Tamara Dobrin, aceasta ţinea minte şi urmărea dacă ai montat propunerea ei. Când mă întreba de ce nu am montat o anumită piesă recomandată de ea, îi răspundeam fie că nu am avut regizor, fie că s-a îmbolnăvit un actor. În ceea ce priveşte stabilirea repertoriului, întotdeauna m-am străduit să am un repertoriu cultural şi educativ, în funcţie de trupa de actori pe care o aveam la dispoziţie. Degeaba doream să joc „Romeo şi Julieta”, dacă toţi actorii pe care-i aveam în Teatru erau trecuţi de 30 de ani! Ori să joc „Hamlet” şi nu aveam personajul potrivit!
Rep.: La un moment dat aţi cumulat şi funcţia de secretar literar. Cât timp aţi fost director şi în acelaşi timp şi secretar literar?
Ov.C.: După ce a venit autofinanţarea am cumulat şi funcţia de secretar literar pentru a face economii la capitolul salarii, primeam doar salariul de director nu şi cel de secretar literar. În felul acesta am fost obligat să învăţ să citesc mult tetaru. Vizualizam textul înainte de toate pe trupa pe care o aveam în teatru. Nu mai citeam o piesă ca literatură, ci prin prisma actorilor pe care-i aveam, încât îmi dădeam seama de la început dacă am sau nu acoperire actoricească. A fost o muncă foarte grea pentru mine, întrucât trebuia să suplinesc, cum am precizat deja, două funcţii importante şi grele, de mare răspundere.
Întâmplări hilare la vizionările ideologice!
Rep.: Pentru ca un spectacol să poată vedea lumina rampei, înainte de premieră avea loc o vizionare ideologică. Ce ne puteţi spune despre comisiile care au participat de-a lungul anilor la vizionări?
Ov.C: Membrii comisiei la care v-aţi referiţi erau persoane fără cunoştinţe de specialitate, erau activişti de partid de la secţia de propagandă a Comitetului Judeţean de Partid, de la UTC, de la Sindicate, de la Inspectoratul Şcolar Judeţean, de la Organizaţia de Pioneri şi de la Comitetul Judeţean al Femeilor. Erau oameni care nu aveau o cultură teatrală şi nici nu erau spectaori fideli ai Teatrului. Cea mai tâmpită treabă era că ei se apucau de multe ori să facă observaţii de natură artistică. Or, ei erau chemaţi pentru ca să facă „pândă” pentru devierile ideologice. De cele mai multe ori începeau să critice din punct de vedere artistic spectacolul, iar acest lucru se transforma frecvent în momente de deliciu!
Rep.: La vizionările ideologice trebuia să fie prezent şi regizorul spectacolului pus în discuţie. Cum reacţionau aceşti directori de scenă?
Ov.C.: Cât priveşte regizorul, trebuia să-i fac în prealabil, înainte de vizionare, o pregătire minuţioasă, rugându-l să tacă cât mai mult şi să mă lase pe mine să fiu „avocatul”, ca să nu „încurce” aprobarea premierei! Sunt multe întâmplări hilare, tot felul de poante în acest sens. De una îmi aduc aminte acuma şi este legată de un fost coleg de al tău de la ziarul maghiar din Arad. Jucam o piesă de Carlo Goldoni – „Familia anticarului”. Personajele aveau nişte lămpaşe. Secretarul cu propaganda prezent la vizionare, Alecu Floareş – zis şarpele cu ochelari – l-a întrebat pe redactorul maghiar: ce părere are despre spectacol? Omul era rezonabil, nu dorea să intre în discuţie. După ce a fost provocat, acesta i-a răspuns secretarului cu propaganda: „Păi, nu ştiu, poate cu lămpaşele alea ar fi ceva!”. „Ce au?”- iscodeşte mai departe secretarul cu propaganda. „Culoarea albastră, nu ştiu dacă se potriveşte!” Eu am cumpărat lămpaşele de la magazinul metalo-chimice de vis-a- vis de Teatrul de Stat. Secretarul cu propaganda îi sugerează: „Să le facem de culoarea roşie?!”: „Nu, eu nu am spus să fie de culoarea roşie!” – se scuză redactorul. „Dar verde?”. „Nu cred că e bine verde!”. Discuţiile era adesea hilare, ca şi în cazul amintit, până la urmă nimeni nu a ştiut exact ce a dorit să spună ziaristul!
Rep.: La unele vizionări am participat şi eu, în calitate de ziarist cu probleme de cultură, în vederea unei predocumentări. Într-adevăr o serie de ne „tovarăşi”, membri ai comisiei ideologice, ne distrau cu „perlele” pe care le debitau. Totul era, în final, de un cinism fără margini, întrucât acele personaje care ne distrau prin aberaţiile pe care le spuneau, habar nu aveau de arta tetrală, dar erau îndrituite de către partid să aprobe ori să respingă o nouă premieră teatrală!
Ov.C.: Mai amintesc o întâmplare amuzantă la piesa „Proştii sub clar de lună” a lui Teodor Mazilu. Pe scenă se afla un pătrat făcut din fier forjat, cu o scară de acces spre partea superioară. Când personajele urcau pe cubul respectiv – acolo era un loc de confesiune, iar când personajele se aflau în interiorul cubului, acesta reprezenta o încăpere. Pe latura din faţa cubului se afla un cearceaf care putea fi lăsat jos, ori ridicat, ca un perete despărţitor. Într-o scenă, la un moment dat intră înăuntru actriţa Virginia Milea şi trage cearceaful în jos, respectiv dinspre sala cu spectatori. Din interiorul cubului, fără să fie văzută, actriţa spune: „Iubitule, vino, sunt pregătită, te aştept!”. La vedere, pe scenă, actorul Tănase, în hamleţi, se apropie şi intră în cubul respectiv, unde nu se putea vedea ce se întâmplă înăuntru şi de unde actriţa Virginia Milea a început să arunce pestre perete (cearceaf) mai multe obiecte de îmbrăcămite intimă: o rochiţă, un furou, un chilot, după care se aud tot felul de gemete. Între timp în scenă apare actorul Ion Petrache, în rol de soţ, şi trage cearceaful în sus. Dintr-o dată spectatorii află ce s-a petrecut de fapt în interiorul cubului. Era o scenă bucolică, în care actorul Tămase stătea pe un scaun şi actriţa Virginia Milea îmbrăcată îi tăia unghiile de la picioare cu o foarfecă. Din când în când „pedichiurista”, distrată, care nu era atentă, îl ciupea cu foarfeca de câte un deget, moment în care actorul Tănase scotea gemete de durere!… La vizionare, comisia formată în mare majoritate din femei oripilate că prezentăm scene erotice pe scenă. Le-am întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Le-am răspuns tot eu: „Nu s-a întâmplat nimica! Eventual în capul nostru, ca spectatori, dar pe scenă nu a fost nici o secvenţă necuviinciasă!”. De fapt era un moment de teatru de bună calitate, dar comisia de vizionare a înţeles totul pe dos şi a acţionat ca atare!
Rep.: Asemenea scene erau elocvente pentru modul în care membrii comisiei ideologice înţelegeau cu adevărat fenomenul artistic teatral!
Ov.C.: Aşa este, dar trebuie să recunosc că uneori depistau la vizionare tot felul de „şopârle”. Din când în când însă făceam şi eu, intenţionat, câte o diversiune, ca să abat atenţia comisiei ideologice. De exemplu lăsam replici ce puteau fi interpretate sau puneam în gura unui personaj o replică ostentativă şi atuncea cu toţi se aruncau pe replica respectivă, după care reuşeam să salvez replici mult mai mai tari, pe care nu le-au sesizat membri comisiei ideologice! Toate aceste lucruri îmi produceau o stare de inconfort, de apăsare.
Odisea unui spectacol interzis
Rep.: Aţi avut şi spectacole care au fost oprite de comisia idelogică?
Ov.C.: Da, am avut un asemenea spectacol, despre care nu se prea ştiu multe. Eram amic cu Adrian Dohotaru, ziarist şi dramturg remarcabil, iar în timpul unui festival de teatru la Braşov mi-a dat spre lectură un text pe care îl incluse în repertoriu şi Teatrul Nottara şi Teatrul din Brăila. Eu am fost mai iute şi considerând textul incitant l-am pregătit la Arad în premieră absolută. Regizorul Radu Dinulescu tânăr şi revendicativ şi-a frecat mâinile – gest reflex când îi plăcea ceva – a alcătuit o distribuţie excelentă, a apelat la scenograful Florin Horosim şi într-o lună spectacolul era bun de premieră, când un actor pe care-l găseai des pe culoarele judeţenei de partid a anunţat pe cei de la secţia propagandă că la teatru s-a montat un spectacol cu probleme, împotriva partidului. Eu eram în culpă, deoarece fiind vorba de un text în premieră absolută trebuia să urmeze o serie de verificări şi aprobări, pe care eu cu vocaţie de sinucigaş le-am eludat. Culmea, era un spectacol extraodinar, actorii jucau cu mare plăcere, chiar delatorul amintit realiza unul dintre cele mai bune creaţii ale sale. Pentru că se ştia că textul ridică mari probleme, directorii Horia Lovinescu de la Nottara şi Constantin Codrescu de la Brăila, ce aveau şi ei textul în lucru mă întrebau periodic care-i evoluţia lucrurilor la Arad.
Din păcate a trebuit să duc textul la propagandă unde un instructor de la CC al PCR l-a găsit inacceptabil din punct de vedere ideologic.
La sfârşit s-au făcut 7 (şapte) vizionări, s-au vulgarizat lucrurile în aşa fel încât activiştii de partid din Arad se identificau cu personajele. Adrian Dohotaru a încercat să atenueze impactul, a rescris unele scene, dar nu s-a putut salva spectacolul în faţa comisiei ideologice.
Rep.: Adrian Dohotaru s-a stins din viaţă după Revoluţia din Decembrie 1989, pe vremea când era ministru adjunct la Externe, în timpul unei vizite pe care a întreprins-o în Basarabia, unde a avut un accident de maşină şi s-a prăpădit!…
Ov.C.: Dar ştii ce se spunea atunci?
Rep.: Nu cunosc amănunte!
Ov.C.: Adrian Dohotaru a ajuns după Revoluţia din Decembrie 1989 Marele Şef al Marii Loji Masonice din România şi ministru adjunct la Externe. S-a dus în sudul Ucrainei să vadă soarta românilor din Sudul Basarabiei. Nu a mai ajuns unde şi-a propus întrucât a avut un accident fatal de maşină, neelucidat niciodată până în momentul de faţă!
Rep.: Păcat că nu s-a putut elucida ce s-a întămplat cu acest curajos ziarist, dar să revenim la spectacolul „Omul care s-a trezit vorbind singur” pentru care spuneţi că v-aţi „clătinat” foarte tare!
Ov.C.: În câteva minute doresc să vă spun mai multe lucruri despre piesă. Eroul piesei, personajul principal, era un ziarist la cotidianul judeţean unde se petrece acţiunea. Acesta a constatat că firma de construcţii din reşedinţa de judeţ a raportat o serie de cifre fictive, de construire a unor apartamente pe care de fapt nu le-a făcut. Dohotaru a plecat de la o întâmplare reală, pe care a cunoscut-o la revista „Flacăra”, unde a fost angajat. Eroul piesei, ziaristul, scrie un articol în care arată că au fost raportate organelor superioare un număr mare apratamente fictive, care nu au fost construite. Mai mult decât acea raportare fictivă, s-a constatat că inginerul şef a sustras o serie de materiale de constricţii şi şi-a făcut garaj. Despre aceste lurcuri se cunoaşte şi la Comitetul Judeţean de Partid, unde au fost acoperite toate aceste nereguli în complicitate cu firma de cosntrucţii, întrucât mai mulţi tovarăşi s-au „lins din butoiul cu miere!”. După apariţia acelui articol în ziarul local, începe reacţia celor criticaţi. Îl scot pe ziarist mincinos, că este duşman al partidului şi poporului, că a scris lucruri neadevărate, motiv pentru care a fost sancţionat şi dat afară de la ziarul la care lucra. După darea afară de la ziar, a început să fie izolat de către cei apropiaţi, fiind considerat un paria. Nevasta, care era cam uşuratică, îl părăseşte (în spectacol era interpretată de Larisa Stase Mureşan, ziaristul de actorul Ion Petrache şi părinţii de Eugen Tănase şi Elena Drăgoi), iar părinţii au venit la el să-l sfătuiască să facă precum fac şi ceilaţi, altfel îl vor omorî, deci să nu li se împotrivească! Erau replici foarte tari. Însă ziaristul se încăpăţânează şi rămâne un om singur, respectiv omul care s-a trezit vorbind singur! Până la urmă, primul-secretar ordonă să se facă o anchetă, după care secretarul cu oraganele, care era implicat, se sinucide, iar ziaristul este repus în dreptate, dar cu un gust amar, ca un om învins! În piesă activiştii nu erau persoanje prea luminoase.
Rep.: Stoparea spectacolului s-a făcut de la Bucureşti!...
Ov.C.: I-am dat telefon directorului Direcţiei Teatrelor din cadrul Ministerului Culturii, lui Constantin Măciucă, pentru vizionare, care a venit la Arad, împreună cu Radu Stegăroiu, care era directorul repertorului din Ministerul Culturii. De la secţia de propagandă a Comitetului Judeţean Arad al PCR nu a binevoit să vină nimeni, ca să nu aibă complicităţi. La sfârşitul vizionării, între patru ochi, Constantin Măciucă mi-a spus: „Domnule director te felicit pentru răbdare şi curaj! Noi, Ministerul, suntem alături de dumneata, dar, din păcate, aprobarea premierei, nu depinde de noi!”
Prim-vicepreşedintele Cornel Pacoste cere să fie sancţiont directorul
Rep.: Ce aţi făcut, după vizionarea celor de la Minister?
Ov.C.: Întrucât era o premieră absolută, existau 7 (şapte) verigi. Prima dată o citeam eu, apoi trebuia să o citim în organizaţia de partid. Urma lectura în Consiliul Artistic, după care o înaintăm la Secţia de Propagandă a Comitetului Judeţean de Partid, pe urmă trebuia să o citească şi Secretariatul Comitetului Judeţean de Partid, iar cu avizul de la Judeţeana de Partid textul era trimis la Ministerul Culturii, iar de aici mai departe ajungea la secţia de propagandă a CC al PCR. Fiind în perioada campaniei agricole de vară, i-am dat-o secretarei cu propaganda, care era atunci Salvina Marchiş. Aceasta mi-a spus „Ai grijă ce faci cu ea, eu nu am acuma timp ca să o citesc, sunt trimisă în judeţ, în campania agricolă de vară”. Astfel, fără să am toate aprobările amintite mai sus, i-am dat drumul în lucru, cu o vocaţie de „sinucigaş!” Întâmplarea la care m-am referit m-a făcut ulterior să fiu mai vigilent faţă de vizionări, aveam chiar spaime mari faţă de aceste şedinţe, recidiva mi-ar fi fost fatală. Dar cu toate precauţile mele, Cornel Pacoste – prim-vicepreşedintele Consiliului Popular Judeţean, a propus să fiu dat afară şi să plătesc decorul spectacolului, care a costat 131.000 de lei, deci o sumă enormă pe vremea respectivă, echivala cu costul a două maşini „Dacia”!
Rep.: Interesant! Prim-vicepreşedintele Consiliului Popular Judeţean, Cornel Pacoste, poza drept un mare intelectual, fusese adjunct la Ministerul de Externe pe vremea când ministru era scriitorul George Macovescu, devenit ulterior preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, deci este surprinzător ceea ce îmi spuneţi, acum când aflu că, în realitate, era un satrap antiintelectual!
Ov.C.: Vreau să vă spun, pentru a cunoaşte adevărul istoric, Cornel Pacoste a fost într-adevăr ajunct la Ministerul de Externe, dar se ocupa de „spionajul” din exterior. A fost adjunct cu probleme de informaţii în care erau antrenaţi anumiţi consuli de la Ambasade. Când a defectat Pacepa, Ceauşescu i-a împrăştiat pe toţi din Bucureşti care au avut tangenţă cu acesta. Cornel Pacoste era la mare cinste pentru că îl prefera Elena Ceauşescu, fiind oltean. Astfel, după fuga lui Pacepa şi Cornel Pacoste a fost trimis la „munca de jos”, prim-vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean Arad. Apoi, după ce s-a reabilitat câţiva ani la Arad, a fost promovat prim-secretar la Comitetul Judeţean Timiş al PCR, ca în final să fie rechemat la Bucureşti, la CC al PCR, ajungând, înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, membru în Biroul Politic Executiv al CC al PCR şi a fost un important lider comunist ce a participat la represiunea Revoluţiei de la Timişoara pentru care a plătit cu închisoarea.
Rep.: În cele din urmă nu aţi plătit!…
Va urma
Convorbire realizată de Emil Şimăndan
(Notă: Convorbire din volumul finalizat pentru tipărire „Relief teatral şi cinematografic arădean”, în colecţia „Teazaur cultural arădean”)
