Păduchii, acele mici insecte parazite care se hrănesc din mizerie şi trăiesc datorită ei, au început să îl bâzâie pe maestrul Tudor Gheorghe. Numai că maestrul nici măcar nu e nevoit să se scarpine de insectele cu chipul unui Funeriu, Andrei Caramitru sau chiar Baconski, deoarece aşa cum stau păduchii pe un cap chel, precum cel al lui Tudor Gheorghe, la fel se prind şi balele veninoase, ieşite din gurile urât mirositoare ale unor mărunţi critici de ocazie, de un bard.

Nu sunt un admirator al lui Tudor Gheorghe. Muzica lui mi se pare de multe ori lipsită de originalitate, repetativă, nestructurată, întregul spectacol se desfăşoară într-un cadru relativ amatoricesc şi pe alocuri sună chiar fals. Mesajele pe care încearcă să le transmită prin intermediul poeziilor sau ale textelor nu mi se par că au o continuitate, sunt lipsite de subtilitate şi nu au profunzime. Muzica este colţuroasă, lipsită de nuanţe, mult prea simplistă. De asemenea, Tudor Gheorghe mi se pare arogant. Trăieşte cu impresia că ar trebui să fim recunoscători în fiecare clipă Cerului că am avut şansa de a fi contemporan cu el. Nu sunt de acord cu concepţia sa de a nu se apleca în faţa publicului atunci când primeşte aplauze. Îşi justifica gestul spunând că artistul şi-a dat partea sa atunci când a evoluat pe scenă şi nu mai trebuie să o facă la aplauze, asta fiind o îndatorire a publicului. Personal, consider însă că publicul se achită de sarcina sa atunci când iese de la casierie şi îşi achită biletul, faptul că mai şi aplaudă este un bonus oferit artistului, care la rândul său, spun eu, ar trebui să mulţumească.

Un alt exemplu de aroganţă din partea lui Tudor Gheorghe mi s-a părut atunci când artiştii cu care a concertat pe scena Filarmonicii de Stat din Arad i-au cerut la sfârşitul spectacolului să facă poze cu ei. Normal că fiecare şi-a dorit să aibă o fotografie în care să apară singur cu maestrul. Acesta însă le-a replicat tăios: „Aveţi impresia că stau acuma cu fiecare dintre voi să fac câte o poză?! Grupaţi-vă mai mulţi şi hai să terminăn odată!“. Recunosc că nu m-ar fi deranjat atitudinea maestrului sau aş fi luat-o ca fiind una normală, dacă nu aş fi avut termen de comparaţie. În cadrul unui turneu asemănător, însă la o scară mult mai mare, prin cele mai importante scene de concerte ale Europei, am avut privilegiul să mă aflu alături de James Newton Howard. Este un compozitor şi dirijor american, care alături de Hans Zimmer, a scris coloana sonoră pentru cele mai importante filme nominalizate la Oscar. Culmea, turneul celebra 30 de ani de activitate a lui Howard, apropo de „Degeaba 30“. Howard, a cărui muzică este cunoscută pe întreaga planetă şi este, evident, net superioară celei a lui Tudor Gheorghe, şi-a „sacrificat“ cel puţin trei ore pentru a face poze cu fiecare artist în parte alături de care a urcat pe scenă. Şi nu doar o singură fotografie, ci cu câte doi, trei, diferite grupuri şi grupuleţe, fiecare cum şi-a dorit şi evident, la final fotografii cu întreg ansamblul.

Cu toate astea, Tudor Gheorghe are o carieră. O viaţă pe care şi-a dedicat-o publicului şi scenei, aşa cum a putut el mai bine. S-a dăruit, chiar şi aşa arogant şi lipsit de profunzime cum mi se pare mie, în totalitate unui crez pe care l-a slujit cu emoţie, cu muncă, responsabilitate, sacrificiu şi sinceritate. Tocmai de aceea reuşeşte să umple până la refuz orice sală de spectacol din ţărişoara asta, pe care o iubeşte şi pe care a slujit-o sincer, aşa cum a ştiut şi cum a putut el. Cu flegme de genul: „Mizerabile rapsod… e degeaba cu tine: să-ți fie rușine, canalie talentată!“, venite din partea unui „intelectual“, fost ministru „genial“ al Educaţiei care în timpul mandatului său efemer nu a făcut altceva decât să asculte ca o marionetă, asemenea unei personalități „puternice și independente“, „cerebrală și verticală“, de ordinele venite peste capul său şi care acum se laudă cu postări imberbe de genul „iar băieților care conduc acum Franța le făceam temele la mate şi îi snopeam pe la ce olimpiade îi prindeam“, nu poţi să distrugi cariera unui om care este ascultat de milioane de români, în democraţie. Sau altul, care la fel a avut şansa de a profita de numele şi banii tatălui, pe care discursul de tip fascist îl caracterizează: „Exact asta se va întâmpla. Un cutremur uriaș si o schimbare fundamentală a societății. Când noile generații vor ajunge la putere. E bine. Să fie cutremurul cât mai mare zic“, nu ştie altceva decât să arunce cu puroi: „Ești o mizerie și faci numai rău țării asteia. Atât.“, „Un ticălos absolut. Atât.“.

În dauna unui astfel de „viitor“, compus din „intelectuali“ robotici, mărunţi şi slugarnici, fără umanitate şi lipsiţi de profunzime intelectuală, dar mai ales morală, fără respect şi orizont, prefer un „tataie“ ieşit din modă şi din şablonul unei lumi moderne care mă înspăimântă.

  • A.Rădeanu spune:

    Cam așa stă treaba, Adriane! Minus considerentele personale despre maestrul Tudor Gheorghe, care odată scăpate în spațiul public nu mai sunt personale. Și minus unele dezacorduri și greșeli gramaticale, care n-ar trebui să apară în textele tale (inspirate și interesante). Din păcate, iarăși apare Aradul în prim-planul măgăriilor politicianiste, prin acest nenorocit de Fune(b)riu.

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției