Parcul Eminescu – parcare iminentă?

0
314
  • Se face curat-lacrimă cu drujba
  • Parc-ar fi organizare de șantier, nu înfrumusețare a parcului
  • Se arde gazul de pomană cu iubire, dar pe banii noștri.
  • Avem idei. Și ce dac-avem? Contează?

Dragule al meu cetitoriu, dacă încă n-ai aflat, atunci află: a venit toamna! Bine, nimic nu mai e ca mai demult (spunea Horațiu despre bătrîni că sînt laudatori tempori act – lăudaci înfocați ai vremilor apuse, și eu mă aflu extrem de bătrîn: de-o vîrstă cu Pămîntul, cum zicea și scria Lucian Blaga), deci nici toamna nu mai e toamnă, ci-i o vară întîrziată, bătrînă…
Așadar a venit toamna – și-odată cu ea și toate cele ale sale: pus zacuscă, pus murături, pus de-o curățenie… – și uite c-am ajuns la punerea deștului pe vîrful bubei: curățenia. Vei spu­ne că de făcut curățenie e nevoie și e obligatoriu să se facă încontinuu – și chiar se face-n ogrăzi de buni și cinstiți și stimabili gospodari, dar cînd e vorba de gospodării mai mari, de-o măgăoaie de sat, comună sau oraș bunăoară, treaba stă cu totul altfel: se face cu dichis, programată mai dinainte, anun­țată cu surle și cu trîmbițe, în așa fel încît atunci cînd vin alegerile (și vin, nu-s chiar așa departe), să știi foarte bine unde să dai cu ștampila și pe cine s-alegi să steie bățos în fruntea bucatelor.
A-nceput curățenia
(sau curățarea)
A venit toamna așadar, și-n Arad (oraș în Europa), se face curat din plin, sau cel puțin așa am văzut eu ieri pe faleza Mureșului, pe cînd mă transportam pedestru dinspre casă (aiurea-n tramvai; e o fracțiune dintr-un etaj de bloc, iar asta
nu-i casă ci-i apartament), spre locul de muncă (redacția asta care mă sleiește de puteri și de care nu vreau să scap, de parc-ar fi o rîie princiară). Se făcea curățenie, zic, și se foloseau cam toate soiurile de unelte specifice: mături, fărașe, camionete, mașini de tuns iarba, drujbe… Da, am văzut că se făcea curat-lacrimă cu drujba: în Parcul Eminescu s-au tăiat arbuști tuia de pe digul Mureșului, s-au fasonat apoi corespunzător, s-au încărcat în camio­- nete și s-au dus nu știu unde – dar nici nu mă interesează unde s-au dus. Pe cînd treceam eu pe-acolo, încă mai rezistau pe picior câțiva arbuști din aceș-tia, însă și ei erau sortiți druj­bei, că erau marcați frumos și legal cu vopsea roșie sau cu tuș sau cu altceva – dar de culoare roșie.
Arbuștii despre care vorbesc aici prin scris erau sau păreau bolnavi, că le încărunțise frunzișul și devenise maroniu dureros din verdele crud care fusese mai demult.
Ca la noi…, ca la alții…
Sunt total de acord că uscăturile trebuie să ia drumul reciclării, însă nu prea știu dacă, mai înainte ca tuile acelea să devină uscături, cei îndrituiți și obligați să facă oareșce pentru urbe (bunăoară serviciul de spații verzi sau un serviciu asemănător al Primăriei), a făcut ceva care să împiedice boala copăceilor în cauză: să-i ude din când în când (spre exemplu), ori să-i trateze cu ceva prafuri sau soluții contra bolilor și dăunătorilor. Am văzut eu pe alte meleaguri (neromânești), cum se plantează pe lîngă trotuarele lor copaci groși cât tuile tăiate pe faleza noastră, apoi vin cisterne cu apă și-i udă zilnic (pînă prin rădăcini și se-nsuflețesc), apoi îi udă săptămînal, pentru ca după trei sau patru să-i scoată afară din pământ, să-i urce-n camioane și să-i ducă la fabrica de coafat copaci, iar în locul lor să planteze alți copaci, gata coafați – iar toate astea pentru ca orașul să aibă verdeață și oxigen și pentru ca amintitele plante să nu-și întindă rădăcinile prea mult și să salte și trotuar, și asfalt, supunînd astfel administrația la cheltuieli inutile.
Cum se arde gazul de pomană
Tot în fostul parc (putem vorbi depre el la trecut, că nu greșim cu nimic!), mai era o mașină de tuns iarba, mașină care se-nvîrtea mai abitir decît un titirez – însă pe-o parcelă pe care iarba abia dacă se vedea, deci nu era nimic de tuns pe acolo (filmulețul aferent se poate ve­dea pe siteul ziarului: www.glsa.ro, fiindcă încă nu se pot tipări imagini în mișcare).
Precum pe sus, așa și pe jos
La colțul dinspre fostul local Perla al fostului parc, la margine de trotuar, se lăfăie cu maximă indiscreție o gaură de toată frumusețea – o gură de canal sau ceva asemenea, și n-are nici capac, nici vreo altă protecție, așa că n-ar fi de mirare să-și rupă cineva gâtul sau picioarele acolo. Ceva mai jos, pe aleea care dă-n ușa Administrației Penitenciarelor, pavelele din trotuar au luat-o de capul lor spre fundul Pămîntului cum a luat-o mai demult Strada Bihorului (Atunci, când cu Strada Bihorului, era 8 Martie, și strada s-a dus în pămînt cu mașina-n cârcă și cu femeia aferentă la volan – dar nimeni n-a pățit nimic: nici Primăria, nici primarul, nici vreun funcționar, nici cei care tocmai reparaseră strada; din toată povestea aceea doar mașina a ieșit cu tăblăria șifonată prin turtire și femeia s-a ales cu spaima că s-ar fi deschis hăurile ca s-o-nghită pentru păcatul capital de-a viețui într-un oraș administrat cu iubire sufocantă.
În același fost parc, la colțul dinspre Palatul Cultural, treptele scării care urcă de pe tăpșan pe dig își arată goliciunea în care-au ajuns prin lipsirea de plăcile de marmoră care le-nveleau.
Pe locul fostei ierbi verzi se desenează încă urmele dughenelor cu care-a fost populat parcul fie de Crăciun și Anul Nou, fie de Bobotează, fie de Paști sau de alte sărbători sfinte: Zilele Aradului sau alte zile de petrecere și zaiafet (chiolhanuri aducătoare de profit electoral).
Profețire
Cu mulți ani în urmă, pe cînd Aradul era cârmuit și gospodărit responsabil, am fost surprins să constat că oameni obișnuiți de pe-aiurea trecuseră prin Parcul Eminescu și pe faleza Mureșului și vorbeau cu admirație despre amîndouă locurile. Acum, cu puțină vreme-n urmă, într-o scurtă trecere prin parc cu o prietenă de departe (funcționară a statului, cu rang destul de înalt, într-un județ mai îndepărtat), n-am mai constatat admirație ci dezgust: „Arată întris­- tător, mi-a spus; trebuie să faceți ceva…”, dar n-a mai continuat. I-am spus că noi nu pu­tem face nimic, însă administrația poate, și chiar va face. N-am pronunțat substantivul comun și aducător de profituri babane, însă am avut o străfulgerare-n gînduri și mi-a apărut pe retina imaginației destinul Parcului Eminescu în formă de panou uriaș pe care scria la fel de uriaș PARCARE.
De ce? De-aia!
Acum înțelegi dragule al meu cetitor (și necetitor), din ce pricină blagoslovită s-au pus maghernițe comerciale pe iarba parcului, de ce se lasă totul în paragină și de ce se taie arbuștii care se usucă de verzi fiindcă sunt lăsați în paragină? Păi tocmai de-aia: ca să se-aleagă praful de parc și să se salveze locul printr-o majestuoasă parcare prin care să ne preumblăm în zilele de relaxare de mână cu iubitele, cu nevestele, cu pruncii sau cu nepoții. Unde mai pui că o parcare frumoasă și cuprinzătoare acolo ar justifica din plin și pasarela-podeț la care s-a lucrat mai mult timp decît a lucrat Saligny la podul lui peste Dunăre, pasarelă care pleacă de nicăieri (în așteptarea parcării care să-i fie origine), și nimerește-n ștrand, nu?
Unde dragoste e, parcare va fi!
Zicea Saul din Tarsul Ciliciei, după ce-a ajuns apostol al lui Iisus Christos, că „dacă dra­goste nu e, nimic nu e”, zicere reluată ulterior de Marin Preda. O reiau și eu, însă o transform cu iubire de Arad și de arădeni și zic: dacă parcare nu e, nimic nu e – iar asta se cheamă consecvență administrativă pînă-n pînzele albe (și pînă-n cele negre, că ne putem pune doliu la revere după fostul Parc Eminescu).
Bursa ideilor (după G.W.F. Hegel)
Știu că nici parcul nu mai poate fi salvat, nici parcarea nu mai poate fi evitată – că așa e datul sorții (de la Coșbuc citire), și-așa e voința divinității (cea cu 16,8 procente sub tălpi), însă nu se poate face o parcare sănătoasă, subteran și suprateran, în fața Primăriei? Doar tot sub primariatul primarului de-acum s-a pustiit și frumusețea de desen din gard viu de pe platoul acela, și tot din cauze de maghernițe amplasate acolo cu diverse prilejuri… Iar dacă e să se facă, nu s-ar putea face un loc de parcare chiar în biroul primarului – iar mașina parcată să fie un mastodont de camion cu motorul nărăvit la consum de ulei, motorul să fie încontinuu accelerat la blană și țeava eșapamentului să bată perfect în direcția organului olfactiv al organului administrativ?

Video

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.