Paştele morţilor

Oare ce s-ar întâmpla cu mormintele moşilor şi strămoşilor noştri, dacă n-ar fi obiceiul din Duminica Tomii, când toţi creştinii se duc pe la cimitire ca să le vestească şi celor răposaţi  Învierea Mântuitorului? Probabil că jumătate dintre locurile de veci ar ajunge să fie năpădite de buruieni, ca-n jungla amazoniană… Să luăm, de exemplu, mormântul lui Ascaniu Crişan, care a dispărut cu totul din cimitirul de la UTA, fiind înstrăinat – cu vinovăţie, sau prin neglijenţă – de către urmaşii eminentului profesor arădean. Nici mormântul marelui avocat şi om politic arădean Mircea V. Stănescu nu arată prea bine, deoarece scaieţii şi pălămida s-au ridicat până la nivelul gardului împrejmuitor. Crucile monumentale de pe locurile de veci ale familiei Veliciu s-au înclinat mai mult decât turnul din Pisa, cu toate că „moştenitorii” au revendicat – şi valorificat, probabil – toate bunurile rămase de pe urma întemeietorilor României Mari. La fel au procedat şi „urmaşii” familiei Neumann, care au vândut tot ceea ce au revendicat, după care au plecat cu banii în lumea largă. A rămas în urma lor un cimitir evreiesc care arată destul de jalnic, precum şi turnul de deasupra palatului Neumann, care a ajuns în topul caselor de pariuri în ceea ce priveşte data şi ora prăbuşirii sale. În rest, nici un monument mai de dai-Doamne, care să mărturisească despre existenţa acestei nobile familii pe meleagurile Aradului. Probabil că mulţi dintre noi am fi dispuşi să încărcăm municipalitatea şi cu această responsabilitate, dar lucrurile n-ar trebui să stea aşa. Pentru că „municipalitate” însemnăm tot noi, contribuabilii de rând, nu „moştenitorii” care au revendicat averile acestor distinse personalităţi locale. Înţelegem să ne ocupăm de întreţinerea monumentelor acestora, să le cercetăm trecutul, să le mărim meritele, ba chiar şi să le îngrijim mormintele, în cazul în care au rămas fără moştenitori. Dar acolo unde există urmaşi care au revendicat şi valorificat – licit, dar de foarte multe ori dincolo de limitele legii – averea acestora, întreţinerea mormintelor devine o îndatorire creştinească elementară.  Având în vedere multitudinea de „văduve concubine” şi de „copii din flori” cu care ne-au pricopsit avocaţii, notarii şi judecătorii post-decembrişti, acest lucru ne-ar îndreptăţi să le solicităm onorabilelor case de avocatură şi distinselor cabinete notariale să mai preia din sarcinile „clienţilor” de odinioară, măcar în ceea ce priveşte întreţinerea mormintelor din cimitire. Doar aşa, ca tribut pe oportunitatea de a fi contemporani cu noi, cei care am alcătuit una dintre mai proaste legislaţii privind retrocedările de pe toate continentele locuite de urmaşii primilor bipezi…