Iniţial oscilam între două subiecte, ambele „fierbinţi”, ambele interesante: alegerile interne de la PD-L, respectiv libertatea de exprimare a unor demnitari, cu funcţii de stat. Până la urmă, prin grija lui Traian Băsescu, cele două subiecte şi-au găsit o punte trainică.
Alegerile din PD-L au purtat marca reproşurilor, mocnite încă de acum doi ani şi devenite din ce în ce mai vocale. Sâmbătă s-a spart „buba”, iar cele două tabere (şi câteva zecimi de tabără, cea a reformiştilor intelectuali) şi-au aruncat vorbe grele. Concluzia ultimului an de convulsii din PD-L este că democrat-liberalii au mers din rău în mai rău. Dar de aici până la dispariţia imediată şi totală a partidului de pe eşichierul politic e cale, dacă nu lungă, cel puţin întortocheată…
Multă lume – unii cu pretenţii de analişti politici – compară actualul PD-L cu fostul PNŢCD. Similitudini există, dar situaţia este oarecum diferită. În primul rând, PNŢCD a guvernat într-o coaliţie largă, care conţinea şase partide (trei în CDR – PNŢCD, PNL, PNL-CD, două în USD – PD şi PSDR, cât şi UDMR), la care se adaugă şi alte formaţiuni civice. Când a venit momentul alegerilor generale din 2000, ţărăniştii au rămas, practic, singuri să „deconteze” neajunsurile guvernării, iar rezultatul a fost ratarea de către PNŢCD a intrării în Parlament, rezultat dezas­truos, prevestit încă de la alegerile locale din 2000, unde cu excepţia Timişoarei, ţărăniştii au „ciupit” doar câteva primării mici.
Prin comparaţie, PD-L a intrat în Parlament cu un procent de trei ori mai mare decât pragul electoral şi cu un „bagaj” de aproape 800 de primari. Sigur, unii dintre ei au „dezertat”, adică au afirmat că sprijină alte partide, dar fără a-şi anunţa şi demisia, pentru a nu-şi pierde mandatul. Alţii, de asemenea, ameninţă la rândul lor că pleacă. Deocamdată, însă, sunt „în acte” la PD-L (direct sau sub diferite alianţe ad-hoc de la locale) şi asta pentru că – iarăşi o diferenţă faţă de epoca PNŢCD – aleşii locali, fie ei consilieri, fie primari, sunt mai „legaţi de glie” decât în 2000.
Şi, nu în ultimul rând, până la alegerile din 2016 – locale şi generale –, când sunt adevăratele examene politice interne, PD-L mai are două examene electorale: europarlamen­tarele şi prezidenialele. Două prilejuri de a-şi verifica forţele fără eventuale daune majore în politica internă. Astfel, cei care au „tranşat” deja PD-L de parcă împărţeau mielul de Paşte la rude – o pulpă acolo, coastele dincolo, organele la comun – mai au ceva de aşteptat, eventual reintrarea lui Băsescu în politică.
Şi dacă tot am ajuns la Băsescu, ieşirea acestuia a fost total deplasată şi n-a ajutat nici pe Elena Udrea, nici propria-i carieră. Masca li­bertăţii de exprimare ca „simplu cetăţean” – expresie introdusă în circuit de Nicolae Ceau­- şescu, la propriu-i proces – nu funcţionează tocmai pentru că Băsescu nu e… simplu cetăţean, ci preşedintele tuturor românilor, nu al unui partid sau al unei părţi din electorat. Dar, tot atât de adevărat este şi că Daniel Barbu, mi­nistrul Culturii, sau Radu Stroe, cel al Internelor, au avut declaraţii de „simpli cetăţeni”. Unul când a fost partizanul Timişoarei, celălalt când a reiterat varianta suspendării lui Băsescu. Or, şi ei sunt miniştri ai tuturor românilor, poate nu atât de încorsetaţi ca şi preşedintele ţării, dar tot atât de responsabili. Din păcate, opinia publică nu cântăreşte cu aceeaşi măsură derapajele oamenilor de stat…

Recomandările redacției