Pe chinezi!

Declar cu mîinile-amîndouă pe orice Constituţie, Biblie sau Coran (că nu cred în nici unele, şi-n fiecare-n parte cred şi mai puţin decît în celelalte două luate laolaltă), că scriitura care urmează-i rasistă pînă-n măduva oaselor şi pînă-n albul ochilor – dacă scriitura are cumva oase şi ochi. Aşadar mă declar rasist pursînge şi purced sîrguincios să spun ce am a spune.
Tot chichirezul însăilării de faţă stă-ntr-o-ntîmplare de-aici, din Arad, din vremea aia-n care nu ne era deloc bine fiindcă era rău, iar acum ni-i foarte bine că nu ni-i bine deloc. Era deci prin anii ‘82, ‘83 sau ‘84 ai trecutului veac, nu mai ştiu bine, în bătătura fostului IJTL, chiar la sediul unei autobaze pe unde-i Oborul de azi, un mic gărduţ din fier-beton, frumos lucrat şi văcsuit corespunzător cu miniu de plumb şi spoit în albastru; gărduţul acela să tot fi avut vreo 40, dacă nu chiar 50 de centimetri în înălţime. Într-o zi, pe gărduţul acela şedea strîmb şi privea abulic aiurea un inginer deştept foc dar cam aiurit şi slobod la gură de-ţi venea să-ţi tragi palme singur după vreo spunere de-a sa fără zăbală şi fără perdea. În ziua aia, cum şedea el de pomană pe gărduţ şi-ndura-n tăcere arşiţa miezului zilei, că era vară toridă, numai ce trec pe lîngă el şeful ăl mare al autobazei şi-al IJTL şi secretarul organizaţiei de bază PCR pe întreprindere. „Ce faci băi inginerule?”, l-a-ntrebat pros­teşte secretarul de partid. „Mă uit la tine”, i-a răspuns strîmb inginerul. „Şi ce vezi?”, a vrut să ştie activistul.
„Păi văd cît e de mic partidul!”, a venit peste micul mahăr politic răspunsul ca o lamă de ghilotină peste nasul unei neruşinări sfruntate.
De povestea inginerului ijetelist şi de micimea partidului văzută-n staturile activiştilor mi-am adus aminte mereu de-atunci încoace, mai abitir de la ‘89-ncoace. Nu că Petre Roman sau Ion Iliescu sau Voican Voiculescu ar fi fost mari politicieni, că nici n-au fost şi nici nu-s, însă cei care-au venit după ei îs de toată jalea, aşa că te-apucă plînsul cînd vezi, privindu-i, cît de mici sînt partidele zilei.
În ordine, ca la armată, deci de la stînga spre dreapta, avem două găşti mari şi late care se ceartă-n draci „la vedere” şi se pupă-n bot „în privat”, rînduindu-se corespunzător la ciolan (al puterii şi-al banilor), şi-i doare-n cot, ba nici în cot nu-i doare, de durerile celor mulţi, cinstiţi, muncitori şi buni (adică proşti ca noaptea). Dacă privim spre stînga, vedem ca Everest un PSD cît un muşuroi în fază incipientă, un partid care nu-i în stare să afle-n marea lor de pesedişti un amărît de candidat la primăria Aradului, aşa că sforăie despre renunţarea la orgolii, la mîndrii şi la nu mai ştiu eu ce ca să sprijine un candidat independent. Adevărul e că PSD Arad nu are în acest moment nici un membru sau simpatizant în stare să-l învingă pe Gheorghe Falcă, aşa că fac şi eu ce făcea demult inginerul acela al IJTL: privesc spre „greii” PSD Arad şi văd cît de mic e partidul.
Pe partea dreaptă, liberală (unii zic pedelistă, dar nici dracu nu mai ştie ce e şi cum e), cel mai mincinos primar din istoria Aradului, l-am numit pe Gheorghe Falcă, cel care-a cerut imigranţi cu duiumul dar n-a cerut nici măcar unu, cel care-a decretat că Marin Lupaş a cerut să se lase armatei cetatea Aradului deşi Lupaş n-a cerut aşa ceva (eram în sală cînd a cuvîntat Lupaş deşi nu trebuia să fiu, Falcă nu era deşi trebuia să fie), cel care promitea intrare liberă pe ştrand dar a pus taxe nu doar pe intrare ci şi pe trecerea peste podişca construită-aiurea doar ca să-i iasă pasienţa cu parcarea din Parcul Eminescu, parcare fără care podeţul (la care s-a lucrat mai mult decît la podul lui Saligny peste Dunăre), n-are nici un Dumnezeu,
Gheorghe Falcă zic, n-are rival pe măsură, sau asta-i concluzia unui sociolog trăitor în boscheţii dintre Podul Micălaca şi pasajul ăla de la Voinicilor care se inundă ori de cîte ori vreun copil de ţîţă plînge mai sănătos că
nu-i dă nimeni să sugă; zicea sociologul respectiv, om şcolit şi cu patalamale care te bagă-n sperieţi, că „Este imposibil să-l bată careva pe Falcă; ar trebui să mintă mai mult decît el, iar aşa ceva nu se poate”.
Tot pe partea dreaptă, deci liberală, căderea lui Ludovic Orban în ghearele DNA a scos la rampă o Alină Gorghiu care-a rostit un discurs pompos de cinci fraze, şase din ele fiind „Noi nu suntem PSD…!”, ceea ce noi chiar nu ştiam pînă-atunci şi-i confundam pe Alina Gorghiu cu Liviu Dragnea şi pe Vasile Blaga cu Daciana. Lîngă Alina şedea ţapăn Vasile Blaga, liberal şi el (unii zic pedelist, dar naiba mai ştie…), şi staturile celor doi, politice desigur, conturau clar dimensiunile pitice ale acestui PNL vrednic de milă.
În politica românească au năvălit potăile, şi nu de azi, de ieri, ci de 26 de ani. Asta n-ar fi grav, însă cînd pechinezii se cred pitbuli avem o problemă reală şi care trebuie rezolvată. Soluţia problemei este datul cu răgălia după lighioane pînă cînd ne-or lăsa-n pace.
Revin la titlu, deci la rasismul meu funciar, şi mai strig odată, poate că m-or auzi arădenii şi poate că m-or şi-nţelege: uitaţi-vă la ei ca să vedeţi cît de mici li-s găştile cărora le spun partide! Uitaţi-vă bine la oamenii partidelor ăstora ca să vedeţi cît sînt de mici, de pe­chineze, şi-apoi pe chinezi, ca să ne scăpăm de ei şi să ne fie mai bine!