Pensionarii, PSD şi naţionalismul

0
74

Sintagma „Pensionarii votează cu PSD” este împământenită încă de pe vremea primelor voturi libere post-decembriste. Şi, într-adevăr, ca trend, întotdeauna PSD a avut în reprezentanţii vârstei a III-a un electorat solid şi disciplinat. Dar, demografic vorbind, actualii pensionari „tineri”, cei de 65-70 de ani, au avut la Revoluţie 37-42 de ani! Iar dintre cei care erau pensionari la data Revoluţiei foarte puţini mai sunt printre noi, din cauza vârstei. Am luat în calcul extremele, dar minimul şi maximul ne dau realitatea actuală: pensionarii de atunci nu mai există decât sporadic, iar pensionarii de acum sunt cei care au fost la vârsta maturităţii atunci. Ca o concluzie, nu nostalgia, manipularea şi spectrul lui Ion Iliescu sunt motivele pentru care PSD este identificat, în continuare, ca partid al pensionarilor, ci altele… Cei proPSD vor spune că acestea sunt efectele măsurilor de protecţie socială, cei antiPSD că decizională este sărăcia marii majorităţi a pensionarilor, iar diferitele „atenţii” electorale, manifestate în mări­- rea punctului de pensie sau plasele strategice din campanii. Nu ştiu, adevărul este undeva la mijloc şi n-aş fi în stare să-l poziţionez matematic (faţă de cine e mai aproape).
Poate de aici se explică o mai mare popularitate – ca vizibilitate, demonstrată şi la megamitingul de acum 10 zile – a PSD, faţă de alte partide, inclusiv faţă de mişcarea rezist care, să presupunem, că nu e partinică, ci mai mult o formă de frondă modernă.
Dar, în această ecuaţie, a creşterii popularităţii PSD sau – ca să fiu mai exact – a menţinerii acestei popularităţi, în ciuda unor sincope în actul de guvernare şi a unor aroganţe mediatice, mai există un termen pe care poate doar Traian Băsescu a încercat să-l exploateze: naţionalismul. Liviu Dragnea (sau cine-l mai consiliază) a întrevăzut acest „filon” electoral şi l-a acaparat aproape în totalitate.
Creşterea naţionalismului nu se manifestă doar la noi, ci în întreaga lume, ca o formă de apărare, măcar mentală şi donqijotească la corporatismul tot mai avansat şi mai hrăpăreţ. La noi, naţionalismul are o priză mai mare, chiar dacă în formă latentă la majoritatea românilor. Cauzele ar fi trei. Prima, cea versus corporatism, e clară. Cea de a doua e lipsa unui veritabil partid naţionalist, ideologie considerată depăşită, dar care poate produce efecte. Vremea PUNR sau a PRM a trecut, încercările firave ale PNG sau/şi PP-DD s-e pierd uşor şi ele în negura istoriei, Noua Dreaptă e doar un prilej de manifestare a simţămintelor şi, uneori, a personalităţii vreunui lider. Restul e tăcere… Cum spuneam, poate doar Băsescu să mai pâlpâie, un foc mocnit şi de intenţiile declarative faţă de Moldova, dar ex-preşedintele are prea mulţi scheleţi în dulap ca să mai conteze la vârful politicii româneşti.
Şi, a treia cauză, o formă de euroscepticism tot mai pronunţată, cu Brexitul ca model de bază şi Orban (Viktor, nu Ludovic) ca exemplu din interiorul UE. Toate trei contribuie, astfel, la consolidarea unui naţionalism românesc cult, maleabil ca abordare dar ferm ca principii.
Revenind la naţionalism ca doctrină politică, în contrapartidă găsim partidul prezidenţial (oricare ar încerca să şi-l construiască Iohannis) sau USR, care sunt percepute mai degrabă proeuropene – nu neapărat și în orice speță acest aspect fiind considerat pozitiv – decât veghind necondiţionat la interesele naţionale. Până şi PNL, partid hârşit prin meandrele politice contemporane, care mai are şi povara acelui „N” din propriu-i acronim, a cam rămas dator la acest capitol, al naţionalismului. Dragnea, în schimb, a avut abilitatea de a umbla la coarda emoţională a naţionaliştilor, fie prin declaraţii directe, fie prin mesaje subliminale – mai ţineţi minte acea paradă a iilor, la una din şedinţele cu caracter naţional? – fie prin acuze indirecte, via televiziuni, de „sorosisme” şi „merkelisme” ale preşedintelui Iohannis sau a „rezistenţilor”.
Cumulat, pensionarii şi naţionaliştii pot fi factorul determinant al viitoarelor alegeri şi, dacă Dragnea şi PSD nu comit greşeli mari – cum a fost şi atitudinea din Parlament, de luni –, e greu de crezut că Opoziţia va putea recupera ecartul electoral. Greu, dar nu imposibil, pentru că electoratul român e capabil de surprize, iar prezidenţialele din 2014 reprezintă un bun exemplu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.