• Interviu cu Mihaela Adriana Vasil, directoarea executivă a Casei Judeţene de Pensii Arad

interviuSă discuţi cu Mihaela Vasil este în egală măsură o şansă şi o plăcere. Chiar dacă nu vrei, rămîi cu impresia că stai de vorbă că o ţărancă veritabilă şi înţeleaptă trecută cu folos prin şcoli înalte, şi nu se poate să nu te impresioneze amestecul straniu de povestitoare înnăscută (parc-ar fi moldoveancă, dar nu e!), şi gînditoare exactă, inginerească, cu ideile precise precum bisturiul unui chirurg de superclasă.
– Ştiu într-o oarecare măsură cine şi ce sunteţi. Spuneţi-le însă şi celor care încă nu ştiu, cine este şi ce este Mihaela Vasil.
– Numele meu întreg şi corect este Mihaela Adriana Vasil şi sînt, înainte de orice altceva, om. Rădăcinile îmi sînt ancorate solid în Sebiş şi Buteni (deci nu-i moldoveancă!). La fel ca orice alt om, am calităţi şi am defecte. Muncesc mult şi din greu să şlefuiesc ce am bun şi să-mi ameliorez defectele. Reuşesc uneori, de cele mai multe ori nu reuşesc – şi-atunci mi-e ciudă pe mine. Ca om, sînt asemeni oricărei alte femei: fiică, soţie, mamă, în curînd bunică (zîmbeşte cu ochii sclipind a fericire!). Ca profesionistă, sînt ingineră de formaţie; am absolvit secţia energetică a facultăţii de electrotehnică din Institutul Politehnic Timişoara şi am profesat în domeniu, ca ingineră, zece ani (de aici impresia de la început – de gîndire inginerească!). Am o doză ridicată de simţ cetăţenesc (unii spun că-i prea ridicată), şi fenomenul m-a dus spre politică, aşa că am fost pentru scurtă vreme membră a Parlamentului României ca deputată de Arad şi am lucrat cu seriozitate, inginereşte (iarăşi zîmbeşte), în comisia de muncă a Camerei Deputaţilor. În prezent sînt directoare executivă a Casei Judeţene de Pensii Arad.

– Vă propun să discutăm puţin despre politică şi despre lumea care se-nvîrte în politică.
– Eu vă propun să vorbim despre oameni, fiindcă ei merită toată atenţia şi toată aprecierea. Să vorbim despre pensionari.
– Aşa să fie. Ce este, în gîndirea dumneavoastră, pensionarul român?
– Pensionarul român este asemenea pensionarului din oricare alt colţ al lumii: un om care a trudit din greu o viaţă, a cotizat din plin la sistem, iar la încheierea vieţii active profesional primeşte înapoi cotizaţia, fiindcă asta este cotizaţia la fondul de pensii: o depunere de capital în vederea retragerii capitalului atunci cînd viaţa profe­sională se încheie.
– Se vorbeşte mult şi-n multe feluri despre pensionarii României, despre povara pe care o reprezintă ei pentru bugetul statului. Este pensionarul român un asistat social?
– Categoric, pensionarul român nu este un asistat social, ci un nedreptăţit social. O spun răspicat, fiindcă sunt în totală cunoştinţă de cauză: pensionarul român primeşte înapoi mai puţin decît a cotizat. Asistaţii social sînt alţii, şi nu se află în evidenţele caselor de pensii, ci în alte părţi, în alte evidenţe. Asimilarea pensionarilor cu asistaţii social, cu o parte a acestora (sper să pot reveni asupra subiectului), este o insultă gravă, condamnabilă, şi pe care pensionarii nu o merită.
– Reveniţi, vă rog, asupra subiectului…
– Există în România un gen de asistaţi social care n-au muncit în viaţa lor nici o zi şi nici nu vor să muncească. Nu-i voi numi, dar îi ştiţi la fel de bine ca şi mine. Ei sînt adevărata povară, şi problema aceasta ar trebui rezolvată, însă nu se vrea rezolvarea ei. Mai există un grup de asistaţi social care, deşi n-au muncit vreodată, nu merită ocara de-a fi înţeleşi ca povară: cei cu handicap – oameni stimabili şi respectabili, care nu pot face nimic deşi ar vrea să facă. A-i asista pe ei înseamnă să ne asistăm propria condiţie de oameni. România este un stat social şi trebuie să rămînă stat social, însă statul social nu trebuie să asiste leneşii, chiulangiii, descurcăreţii pe diverse căi oculte. Aici este mult de lucru, fiindcă trebuie făcută curăţenie generală.
– Cum vede protecţia socială o ingineră, fostă deputată, acum directoare de casă de pensii?
– Inginera gîndeşte tehnic: mă aflu în punctul X şi trebuie să ajung în punctul Y cu cheltuieli minime sau, de-ar fi posibil, chiar fără cheltuieli. În traducere liberă asta înseamnă că protecţia socială trebuie ţintită direct pe individ, nu pe grup. Exemplu: printre cei cu handicap (acum li se spune persoane cu dizabilităţi), sunt şi oameni care ar putea face munci utile, însă problema e că nimeni nu-i angajează deşi statul oferă nişte facilităţi în cazul angajării lor. Sunt însă persoane cu grad de handicap scăzut care beneficiază de facilităţi pe care n-ar trebui să le aibă din cauză că legea are în vedere grupul, nu individul; nu este drept să scuteşti de la plata impozitelor pe salariu pe un om care s-a născut cu un picior mai scurt cu cinci milimetri, dar în rest absolut normal. Ca fostă deputată şi directoare de casă de pensii, văd protecţia socială ca pe un instrument necesar, deci benefic, pus în serviciul strict al individului aflat în imposibilitatea de-a se asista singur, deci un instrument de solidaritate socială. Ca om, văd protecţia socială drept reflectarea în viaţa de zi cu zi a spunerii populare „Fă bine cît timp poţi, şi bine vei găsi cînd nu vei mai putea”.
– După 1989, numărul pensionarilor din România ajunsese un fel de sperietoare pentru guverne şi pentru plătitorii de taxe; se ajunsese chiar ca numărul pensionarilor să fie de trei ori mai mare decît numărul cotizanţilor la sistemul public de pensii. Cum stăm acum la acest capitol?
– Într-adevăr, după 1989 s-au petrecut lucruri absurde în ţară în acest segment al pensiilor, al pensionărilor şi al pensionarilor. Sistemul s-a trezit brusc asaltat de o mare de pensionaţi iraţional la vîrste incredibile, la 42 de ani spre exemplu, adică tocmai în perioada de maxim randament profesional. Raţiunea acelor pensionări a fost evitarea mişcărilor sociale, a revoltelor, însă presiunea pe sistemul de pensii a fost uriaşă. La un moment dat, raportul dintre pensionari şi cotizanţii la sistemul de pensii se apropia vertiginos de 4/1 (patru pensionari la un cotizant), ceea ce a fost catastrofal. Acum ne aflăm într-un oarecare echilibru, fragil totuşi: 1/1. Din punctul meu de vedere, sistemul ar funcţiona optim la un raport de 1/3 (un pensionar la trei cotizanţi). Vedeţi însă că Germania s-a îngrijorat cînd la ei raportul a ajuns 1/3; calculele lor arătau că raportul optim este de 1/5 (un pensionar la cinci cotizanţi). Eu m-aş bucura enorm dacă am ajunge să realizăm raportul de 1/3.
– Cîţi pensionari are Aradul?
– Totalul pe judeţ este de 117.371. Îmbucurător este că majoritatea pensiilor sunt pentru limită de vîrstă (74.081), iar cele anticipate şi anticipate parţial au scăzut sensibil – la 3.329. Avem şi 13.139 de pensii de invaliditate (aici ar fi loc de mai bine printr-o serioasă acţiune de responsabilizare în direcţia respectării normelor de protecţie în procesul muncii), şi 10.739 de pensii de urmaş.
– Sunt mari pensiile arădenilor?
– Unele da, cele mai multe nu; 38.685 de pensii sunt între 400 şi 500 de lei, acestea fiind completate prin alocare de la guvern pînă la concurenţa pensiei minime; 46.726 sunt pînă la 1.000 de lei, 22.282 urcă pînă la 1.500 de lei, 5.377 sunt între 1.501 şi 2.000 de lei. Cu cît sumele sunt mai mari, cu atît pensionarii beneficiari sunt mai puţini. Pensia maximă a unui pensionar din judeţul nostru este de 15.292 de lei net (19.019 lei brut). Media pe judeţ a pensiei brute este de 779,69 de lei, ceea ce înseamnă că pensionarul mediu primeşte net 756,45 de lei.
– Visaţi?
– Adeseori.
Care vă sînt visurile?
Vă spun două vise pe care le visez cu ochii deschişi: ca om – să fiu bunică, iar ca funcţionară a statului în serviciul pensionarilor – să ajung ziua în care pensionarul român cu cea mai mică pensie să nu mai aibă temeri că pensia nu-i va ajunge să trăiască omeneşte.
– Dacă vă rog frumos, mai înşiraţi un vis?
– Să fie, că tare frumos m-aţi mai rugat! Visez că la Casa Judeţeană de Pensii Arad se completează schema de personal şi că reuşim să rezolvăm în fiecare zi toate dosarele care „intră”.

Casa Judeţeană de Pensii Arad are şapte angajaţi, cu care reuşim să rezolvăm în fiecare lună 750 de dosare de pensionare din cele 1.000 care vin. Nu trebuie să fii inginer ca să calculezi optimul necesar de personal: 12. Ar mai trebui cinci angajaţi – şi cinci visez. Vreau să fiu foarte bine înţeleasă: nu cer cinci angajaţi, ci îi visez pur şi simplu.
– E greu să lucrezi cu pensionarii?
– Şi da, şi nu. Se lucrează cu oameni, iar oamenii sînt aşa cum sînt, şi oameni sîntem şi noi. Dacă ar trebui să fac un raport, aş spune că e o plăcere să lucrezi cu 90% din oamenii care trec pragul Casei de Pensii. Vedeţi însă că şi ceilalţi 10% sunt semenii noştri – şi îi tratăm ca atare.
– E greu să lucrezi cu oamenii?
– Este aproape imposibil de greu, dar este şi aproape neomeneşte de frumos (zîmbeşte iarăşi…).
– De ce zîmbiţi?
Fiindcă mîine voi lucra iarăşi cu oameni, nu cu maşinării – şi uite că m-am deconspirat: omul care sînt a cîştigat „mica luptă” cu inginera care m-am făcut…
Eugen Puiu

Recomandările redacției