Pentru ce, Doamne, pentru ce?

de Paul Krizner
Dintr-un pumn de pământ neînsemnat, un pumn ce se putea risipi în vâltoarea vântului de seară, un pumn de pământ ce nu era destul nici pentru rodirea grâului sau a firului iubirii, ai alcătuit acum acest trup în care ai pus carne şi oase, înnobilându-l cu piele şi ai suflat peste el viaţa, ba mai mult decât atât, ai plăsmuit în el veşnicia, ai pus în el o inimă care să bată pentru toţi şi pentru Tine, i-ai dat discernământ, dar mai presus de toate, i-ai dat dragostea, l-ai făcut mai măreţ decât cetele angelice, mai luminat decât toate de pe pământ şi mai frumos decât splendoarea lumii şi toate acestea dintr-un pumn de pământ.
Anii lui se scurg rând pe rând, pierdut parcă în nefericire; pentru ce, Doamne, l-ai mai făcut, când ştiai că va lua chipul trădării, când ştiai că se va ridica nu doar împotriva semenului, a părinţilor şi a fraţilor, ci şi împotriva Ta? Pentru ce, Doamne, pentru ce l-ai făcut, când el nu ştie să trăiască nici măcar o clipă în iubire, chiar dacă se regăseşte întru totul în iubirea veşnică, ce-a plăsmuit acest pământ? Pentru ce, Doamne, trăieşte ani de-a rândul cu o tristeţe ce-l mistuie fără să zărească măcar o zi senină în care să vadă splendoarea chipului şi a iubirii Tale? Pentru ce l-ai lăsat să guste din băutura ce era prea amară pentru el?
S-a izgonit singur neascultându-Ţi porunca, s-a întristat până dincolo de lacrimi şi de suspine, s-a apropiat cu fiecare zi de groapa în care vedea o alinare a suferinţei sale. S-a deteriorat şi s-a întunecat la chip, s-a mutilat şi a obosit. Nu mai vede decât tristeţe şi dramă, a devenit rob propriului său trup; plânge, suspină, se chinue singur, fără să vadă o rază de lumină. Pentru ce, Doamne, pentru ce-l mai rabzi pe pământ? A ajuns să verse sânge de frate, şi-a omorât copiii, el care nu demult Te vedea ca pe un Dar ce ai pus în el lut viu, ai pus în el oase şi viaţă, dar nu a ştiut să le preţuiască. Acum stă ghemuit şi gol, plin de bubele tristeţii, aşteptând clipa când se va întoarce iar în pumnul care a ţinut odinioară ţărâna. Este prea trist şi suferind, este prea gol şi sufletul îi suspină; este prea rănit ca să îşi dorească vindecarea; este prea tristă inima lui pe care a împărţit-o tuturor şi nu a găsit la nimeni acea picătură din veşnicie pentru a trăi măcar o unică bucurie în marea dramă a durerii sale.
Pentru ce, Doamne, îl laşi să trăiască în ură, pierzându-se în nebunia lumii?, pentru ce-l laşi să ponegrească tot ce-i frumos şi divin? El, care, demult, era izvor de frumuseţe din marele Izvor ceresc, el care devenise prototip al creaţiei, el nu se mai regăseşte în nimic, este pe marginea prăpastiei după ce a ajuns pe cele mai înalte culmi ale disperării, pierzând dragostea, frumuseţea, bucuria, pacea, trăindu-şi viaţa inutil, chiar fără sens.
Şi, totuşi, de ce, Doamne, acest om din mine, din ei nu se trezeşte din somnul adânc? Pentru ce şi-a cheltuit toată bogăţia ce-i era în suflet, pentru ce iubeşte plăcerea şi puterea mai mult decât iubirea şi fericirea de lângă el? Pentru ce, Doamne, mai răsare soarele deasupra lui, când nu ştie să se bucure măcar o clipă de Tine? Când zilele şi anii îşi va irosi în propria tristeţe, îşi va da seama cât de minunat a fost atunci şi cât de frumos putea deveni prin prezenţa Ta. L-ai îmbrăcat într-o haină atât de luminoasă, ca razele soarelui; l-ai împodobit ca pe o cunună scumpă; l-ai făcut prinţ al lumii, dându-i chip din chipul Tău; i-ai dat din frumuseţea Ta veşnică, iar acum este dezbrăcat de haina cea nouă, rămânând în haină de piele ce începe să putrezească din cauza patimilor. Haina lui este tristă, însângerată, pătând haina de odinioară şi acum plânge… plânge că a pierdut frumuseţea şi podoaba primită de la Tine.
A sărăcit nemaiavând nimic; s-a amestecat cu întunericul şi necunoştinţa, moare câte puţin în fiecare zi pentru că nu ştie sau, mai degrabă, nu mai vrea să trăiască frumos. Privirea lui este prea tristă şi pierdută în negura amintirilor; din bun ce era s-a înrăit; din frumos s-a urâţit; din nobil s-a făcut slugă unei lumi ce-l fărâmiţează, făcându-l pulberea pământului.
A devenit propriul său judecător şi criminal, omorându-şi sufletul ca o revoltă împotriva Ta. A ajuns să Te batjocorească neîncetat. A ajuns să Te urască. A otrăvit cu faptele lui orice iubire. A omorât orice licăr de credinţă din ceilalţi. I-a robit pentru a deveni puternic şi aşa a pierdut frumuseţea vieţii, dorindu-şi să distrugă tot ce este frumos, trăind într-o neîmplinire continuă. Tristă îi par în această lume toate lucrurile. Viaţa-i este un chin, iar sufletul … sufletul lui nici să plângă nu mai poate. S-ar ascunde în inima pământului pentru a nu mai vedea neîmplinirea vieţii lui.
Şi-acum Te întreb: pentru ce, Doamne, pentru ce-l mai rabzi pe faţa pământului?
Pentru că îl iubesc.