În politică, acum e moda noilor construcţii. PNL şi PDL vor o nouă construcţie politică, una trainică, de dreapta, care să contrabalanseze stânga dominantă. Tot la capitolul construcţii, în jurul fostului premier, Călin Popescu Tăriceanu, se construieşte un nou partid liberal, care deocamdată atrage doar parlamentari dar care speră şi la o priză populară. Deloc surprinzător, şi PSD construieşte, prin readucerea la matcă a UNPR, prin reataşarea la butoniera sa a Partidului Conservator şi prin proaspăta alianţă cu PP-DD. De construit construieşte până şi micuţul dar vocalul partid al lui Mihail Neamţu, Noua Românie, care a trecut recent peste prima criză internă.
Asistăm la atâtea construcţii politice şi din cauza faptului că acest cuvânt a intrat adânc în vocabularul recent al politicienilor. Nu este un termen inventat de politicienii români, ci este «împrumutat» din strategia politică şi electorală a altor ţări. E şi firesc, deoarece după momentul crizei mondiale, reconstrucţia (sau noile construcţii, după caz) apare ca o idee normală. Doar că, dacă tot aminteam de modele externe, în alte părţi – fie că e vorba de dreapta teutonă sau de stânga franceză – reconstrucţia se bazează pe nevoile cetăţenilor. La noi, dacă analizăm toate construcţiile amintite, acestea se bazează în primul rând pe nevoile politicienilor. Poate de aici şi aceste fărâmiţări şi reîntregiri, aceste migrări şi scindări, aceste reaşezări doctrinare şi de funcţii…
De fapt, aici cred că este cheia fiecărei construcţii politice, identificarea mizei, nu doar a celei electorale, cât cea a perioadei postelectorale. O construcţie politică bazată doar pe imagine poate rezista până după alegeri, poate genera chiar o victorie în alegeri, în funcţie de doza de credibilitate conferită. Dar dacă se doreşte o construcţie de durată, solidă, atunci momentul electoral – cum este acum cel al alegerilor pentru Cotroceni – trebuie să devină o cauză, un mijloc de atingere a scopului final: o formaţiune credibilă nu doar pentru un an-doi sau cel mult pentru un ciclu electoral, ci o construcţie de lungă durată, rezistentă la tot felul de seisme, cum ne-a obişnuit scena politică românească.
Din păcate, politica românească ne-a obişnuit cu construcţii periodice, unele făcute în pripă, fără o strategie pe termen mediu sau lung, ci doar cât să se depăşească unul, maxim două momente electorale (dacă acestea sunt apropiate ca timp). Ultimele două astfel de construcţii au fost Alianţa DA, în 2004 şi, respectiv, Uniunea Social-Liberală, în 2011. Am exclus din start colaborarea de un an dintre PDL şi PSD, pentru că a fost conjuncturală şi bine ancorată în timp: între parlamentarele din 2008 şi prezidenţialele din 2009. Revenind, cele două construcţii, atât Alianţa DA, cât şi USL, au părut de lungă durată, dar n-au rezistat nici măcar doi ani, deşi au acces, ambele, la guvernare. Motivele nu ţin nici de construcţia propriu-zisă, nici de latura doctrinară, ci mai mult de orgolii, de lupta intestină pentru putere, de funcţii şi privilegii.
Cam asta caracterizează şi actualele construcţii politice, poate cu excepţia celei dintre PNL şi PDL, dar cu o condiţie sine qua non: ca raţiunea să domine, chiar să învingă orgoliile. Deocamdată, nu s-ar zice că se respectă această condiţie, dar timp mai este. Puţin, dar mai este…
