Perplex 1Ediţia a doua a Festivalului de Teatru Nou din Arad a debutat cu cea mai curajoasă premieră a stagiunii teatrale 2013-2014: Perplex. Sala mare s-a dovedit neîncăpătoare pentru iubitorii de teatru care au asistat la spectacolul regizat de Theodor Cristian Popescu, montat pe un text marca Marius von Mayenburg, unul din cei mai importanţi dramaturgi germani ai secolului XXI.

Un cuplu se întoarce acasă din vacanţă, ca să descopere că lucrurile nu mai sunt cum le-a lăsat: casa miroase urât, curentul e tăiat, plantele par să fie….altele. Sentimentul de acasă nu mai subzistă. Colac peste pupăză, prietenii care au avut grijă de locuinţă în tot acest timp se comportă ciudat, revendicativ. Acesta este punctul în care se declanşează degringolada transformărilor ce devin o normalitate pe parcurs, în ciuda faptului că personajele nu mai reuşesc să se agaţe de vreo temelie.

Perplex este un caleidoscop al permutărilor contemporane, surprinzând esenţe dintre cele mai subtile şi compactându-le apoi nefiresc de rapid: absurdul adoptă forme de expresie dintre cele mai pregnante şi variate, personajele sunt piese dintr-un puzzle ce mereu se reconfigurează, astfel că niciodată nu se ştie care este imaginea de bază; premisele iau locul concluziilor şi concluziile devin premise, limbajul verbal pare să nu mai fie concludent, silogismele par cel mult o glumă. Nimeni nu mai poate spune ce e Bine, ce e Rău şi care e filtrul prin care normalul se distinge. Elementele primordiale sunt acum moartea şi sexul.

Comedia absurdă te lasă cu multe semne de întrebare, însă te forţează să adopţi tu singur un punct de plecare. Da, raţiunea nu este (întotdeauna) demnă de încredere. Da, realitatea obiectivă nu există. Da, se impune să te reinventezi zi după zi, deşi nu ţi-e confortabil deloc. Da, toate informaţiile pe care le ştiai sunt discutabile ca măsură a obiectivităţii. Nu, Platon, Eistein şi Hitler nu sunt mai relavanţi decât tine, pentru că şi ei au murit. Au fost şi ei o perioadă prin zonă, dar asta e clipa ta de glorie sau declin şi trecutul e dosit undeva sub o canapea roşie şi pufoasă. Asta e lumea în care exişti, ca să o meriţi trebuie să dovedeşti calităţi care altora le scapă. Lupta pentru supravieţuire nu e doar o inteligentă idee darwiniană, ci o condiţie sine qua non pentru existenţă.

Aspectul care impresioneză este conferit de alcătuirea construcţiei pe principiul teatru în teatru. „Actorii” şi „regizorul” sunt nimic altceva decât oameni care se află pe o scenă (dovada: personajele au numele actorilor), decorul este irelevant în faţa întrebărilor ontologice, iar gunoiul din casă e nimic în comparaţie cu izul absurdului cotidian. Teatrul nu mai este teatrul pe care îl ştiai odată, se dezintegrează şi recompune în ton cu realitatea. Sau nu ne se mai recompune defel, după caz.

Nici tu ca spectator nu mai eşti un spectator, nimeni nu te menajează de ce se întâmplă pe scenă, tu însuţi trăieşti o dramă similară, însă e alegerea ta dacă drama te va învăţa o lecţie sau nu. Eşti forţat să îţi dărâmi orice prejudecăţi şi tabuuri, începând cu cele politice, morale şi terminând cu cele sexuale şi psihologice. Ia nu mai prelua tu toate informaţiile şi tiparele mentale ca fiind ghid, ci impune-ţi originalitatea ca deviză şi redefineşte-ti o nouă relativitate!

Ce vezi când te uiţi în oglindă? Eşti sigur că ceea ce vezi te defineşte? Ce faci când măştile de animal social cad şi ai subit un moment de luciditate acută? Pe cine te poţi baza de fapt: pe raţiune sau pe simţire? Îţi alegi tu singur sfârşitul sau îl laşi să vină de la sine? Cum te descurci cu elementarul costum al lui Adam? E mai important exteriorul sau interiorul?

Dincolo de complexitatea fascinantă a tematicii Perplex-lui, ţin să remarc provocarea actoricească la care au fost „condamnaţi” Carmen Vlaga, Cecilia Donat, Andrei Elek şi Alex Mărgineanu. Fiecare dintre ei face un tur de forţă prin labirintul de idei şi semne de întrebare, arătând că se pot construi o multitudine de roluri în doar o oră şi cincizeci de minute. Măştile personajelor ce se tot întretaie şi reconfigurează evocă nevoia de apartenenţă la realitate, aşa deprimantă cum e ea.

Noul spectacol al Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ Arad face parte din proiectul „Portret de autor dramatic european contemporan“, proiect care va aduce în fața spectatorilor opere aparţinând celor mai importanțiu dramaturgi europeni ai momentului.

Recomandările redacției