• După trei ani, vechile gropi sunt coafate cu bălării, dar #rezistă
  • Locul nimănui este plin de mizerie nouă.
  • De la particulari, la firme, mai toţi aruncă ce le prisoseşte.
  • Pe strada Mărului se poate face o scurtă trecere prin iad.

Cu aproape trei ani în urmă, pe 18 noiembrie 2015, scriam și semnam în acest ziar un articol de mai mare rușinea, cu titlul Gropile de gunoi „informale” ale Aradului: azi Sînicolau Mic și Strada Constituției. Între timp s-au petrecut multe lucruri, că nu-i de ici-colea o așa de mare perioadă; e o halcă bună de viață rea, nu?
Revenit pe meterezele cuvintelor așadar, mi-a trecut prin minte s-o iau cătinel pe urma unor mai vechi bube ale orașului, bube asupra cărora mă aplecasem în trecut spre-a le arunca-n ochii și-n urechile celor care-ar fi trebuit să le vindece și care se ocupau de orice altceva, numai de tămăduiri nu. Drept este că gîndul cel bun a mai trecut și prin mintea redactorului-șef, dar asta e o altă problemă, și-o vom rezolva noi doi între noi, bărbătește, fără lezări de demnități.
Împins așadar de la spate și cu voia mea exprimată în mod expres, am luat în mînă vechiul ziar din 18 noiembrie 2015 și-am purces pe-aceleași drumuri spre aceleași locuri, cu-aceleași speranțe-n suflet și cu-aceleași bănuieli în gînduri. Mărturisesc acum, după refacerea vechii peregrinări, că speranțele mi-au fost zadarnice și bănuielile temeinice. S-o luăm cătinel totuși, că urmează ceva destul de lung și deloc frumos.
Rîia din sînicolau Mic
Prima oprire a fost la ieșirea din Sînicolau Mic spre Lipova, pe stînga, și-o spun pe-aia dreaptă: mi-a fost rușine acum la fel cum rușine mi-a fost cu-aproape trei ani în urmă: vechile gunoaie s-au acoperit de bălării dar #rezistă, cele noi înfloresc frumos și îmbucurător cam peste tot pe-acolo – și-s de toate felurile. Dintr-o privire deloc atentă poți să constați că pe locul nimănui își aruncă deșeurile și deșeurile particulare, și cele juridice, într-o armonie și-o înfrățire greu de înțeles, însă ușor de disprețuit și de condamnat. Se văd la tot pasul betoane care numai de la particulari nu provin (ba chiar s-a golit acolo o cifă (autobetonieră din aceea cu ou rotitor în spate, ou care-i plin ochi cu beton a-ntîia atunci cînd e plin, cifă care ori n-a mai avut cui vinde betonul, ori a făcut pană la roată și și-a deversat bunătatea de încărcătură spre-a-și salva cauciucul explodat), iar acum se poate vedea acolo un fel de omletă anapoda, tare ca piatra (sau ca betonul), făcută din agregate de balastieră și ciment; se mai văd ambalaje diferite, în stare foarte proaspătă, semn că au fost abandonate recent, și pe care nici un particular n-ar avea cum să le-arunce acolo, că n-are de unde avea un particular atîtea ambalaje de-același fel, resturi enorm de multe de autoturisme de diferite mărci ajunse deșeuri (prea multe astfel de resturi pentru a-i bănui pe particulari că le-au depozitat acolo în ordine haotică), dar se văd și diferite mobile de bucătărie căzute-n paragină și schimbate, canapele jerpelite care n-au mai trebuit, bude și chiuvete din ceramică azvîrlite fiindcă ori au crăpat ele, ori au crăpat unii ca să aibe-n case sanitare noi, haine ponosite și rupte pentru toate vîrstele și pentru toate sexele (lăudabilă nediscriminare!), jucării defecte și descompletate, frigidere despoiate de tabla aferentă, carcase de televizoare și de monitoare de calculator, cărți care n-au mai trebuit nimănui, becuri arse, o jumătate de proteză dentară, zeci de metri de furtun textil cu diametru mare (n-am măsurat, că n-am luat cu mine ruleta ci aparatul de oprit timpu-n loc), multe caserole de catering, flacoane de plastic în neștire…
Depărtișor de drumul mare, într-o cufundătură care nu se vede din drum, s-a-ntemeiat o frumoasă gospodărie dotată și cu căruță; cal n-am văzut, dar este exclus să nu fie, că era ham atîrnat de oiște. Era pe-acolo și un biet locatar, într-un scaun cu roți, și cine știe ce fericiri inexprimabile-i locuiau sufletul în împărăția aceea…
Cam ăsta e terenul acela de la ieșirea din Sînicolau Mic spre Lipova, pe stînga (și-am enumerat foarte puțin din ce-am văzut): un buboi care supurează continuu, care nu se mai vindecă odată și pe care nimeni nu-l lecuiește.
Mai bine, dar la fel
Pe Strada Constituției s-a mai schimbat cîte ceva, respectiv s-au rezolvat două probleme: drumul a fost îmbrăcat cu asfalt (cinste din belșug administrației!), și s-a pus stănoagă de tablă (i se mai spune balustradă), pe partea cu fostul maidan-groapă de gunoi; acum nu se mai aruncă acolo nimic, iar gunoaiele de demult zac sub bălării cît statul de om. Tot acolo, peste drum, fosta școală este ea însăși un gunoi de toată frumusețea, iar bătrînul turn din fața-i (far sau ce-o fi fost, că nu știu), este și mai ruină decît cu trei ani în urmă, deci și mai gunoi.
O scurtă trecere prin iad
Ce n-am făcut cu-aproape trei ani în urmă am făcut acum: mi-am suit și trup și suflet în mașină și-am plecat spre Strada Mărului. Să spun ce-am văzut pe-acolo în cîteva cuvinte e imposibil, fiindcă ar fi necesare foarte multe zile de trudă și multe nopți de nesomn ca să-mi înșir toate chircirile sufletești care m-au încercat și ca om, și ca arădean. N-am coborît din mașină, fiindcă a atinge relieful tectonic al Străzii Mărului e act de curată sinucidere – și n-am astfel de porniri. Am păstrat obiectul mecanic umblător în viteza întîia (în viteza a doua orice mașină se dezasamblează prin craterele drumului în maximum 20 de metri), și-am văzut cam de toate: gunoaie, oameni, mașini, porci, capre, ba chiar și-un țap fălos, cu bărbiță corespunzător ferchezuită. Am văzut însă și pe cineva măturînd, ceea ce este aproape inexplicabil, dar lăudabil, deși efortul era sortit eșecului încă de la luarea ustensilelor în mînă. Am mai văzut că pe-acolo sînt și firme, printre ele un depozit impozant de fier vechi (feraille, mulțumim Charlie Hebdo!), parcă și o stație de betoane…
Pe Strada Mărului se intră din intersec­ția străzilor Pădurii și Condurașilor, printr-un fel de spărtură, că nici asfalt nu-i, nici vreun semn indicator, ci pur și simplu te strecori de pe asfalt pe relief accidentat grav. Circulă pe-acolo mașini de toate felurile, inclusiv mastodonți de foarte mare tonaj, și toate se deplasează cu disperantă lentoare – ca să nu le sară roțile din butuci, și ridică trîmbe de praf (cît trîmba de nori care călăuzea poporul lui Israel prin deșert către țara pe care le-o făgăduise și le-o dădea Domnul), spre marea bucurie a locuitorilor din blocurile de peste drum. Era cît pe ce să uit: Strada Mărului are pistă de biciclism (adică avea, că acum e totuna cu tina drumului străzii); asta-i trebuia calicului: tichie de mărgăritar! Știu…, e făcută de primărie, și nu-i pista străzii ci pista orașului, ea vine din oraș și se duce spre Ceala… Dar dacă tot s-a făcut și s-a stricat, și era limpede de pe-atunci că va fi distrusă și nimeni nu va trece pe-acolo cu bicicleta decît dacă i s-a urît cu viața, de ce s-au mai cheltuit banii de pomană?
Despre deontologie
Deontologic, ar fi trebuit să sun Primăria și Garda de Mediu ca să întreb și care sunt punctele lor de vedere, dacă au vreun punct de vedere în direcția celor mai sus enumerate. Eu știu bine că așa era deontologic, și redactorul-șef mi-a cerut să procedez în consecință, însă m-am săturat de deontologie! Nu mai vreau deontologie, ci rezolvarea problemelor! Țin foarte mult să nu-mi mint cititorii (cînd se va afla în scriitura mea o minciună, oricît ar fi ea de mică, promit c-o iau la pas domol pe Strada Mărului!), cu atît mai puțin să-i mint deontologic cu minciunile altora. Nu e deloc drept, adică deontologic, ca eu să fiu corect deontologic și de fiecare dată să mi se răspundă că s-au luat măsuri sau că se vor lua măsuri – și ani în șir să se tot ia măsuri, și plăgile să se extindă mai rău ca rîia, ba mai rău, în ciuda tuturor măsurilor luate, mai ales în respectul măsurilor neluate. Dacă cineva se simte ofensat sau ofuscat că n-am sunat, are garantat prin lege dreptul la replică – numai să vrea să dea o replică și numai să aibă replică. De vorbe goale și de minciuni e sătulă lumea: rîgîie, dă pe-afară. E nevoie urgentă de acțiune, nu de perorații impresionante, dar goale de orice conținut. A trecut prea mult timp ca să mai avem răbdare și ni-i prea scurtă viața ca să nu ne revoltăm că sîntem obligați s-o trăim în mizerie, înconjurați de gunoaie și dojeniți cu calm aproape părintesc că nu iubim Aradul, că uite că s-a mai și făcut asta, și aia, și ailaltă… Orice s-ar fi făcut și oricît s-ar fi fă­cut, e aberant și condamnabil să-ți fie ficatul canceros și cancerul metastazat, iar tu să te lauzi și să-i mulțumești Domnului că inima ți-i sănătoasă tun, stomacul îți funcționează brici și toate celelalte organe ți-s ca noi.
Concluzie în loc de concluzii
Aradul are pe chipu-i cîteva pete mari de lepră. E cineva-n stare să vindece plăgile astea, ori nu? Eu zic așa: cine nu e-n stare – să plece, cine poate – să vină și să mîntuiască urbea și de boalele grele și rele, și de neputințe, și de neputincioși!
Eugen Puiu
Daniela Onaga

Recomandările redacției