Piața Catedralei, transformată în parcare; Piața Avram Iancu va avea aceeași soartă, doar că acolo nu există piețari care să fie alungați

0
502
  • Primarul Gheorghe Falcă este decis să meargă până la capăt, în ciuda opoziției oamenilor.
  • Edilul este convins că, vineri, totul va fi bătut în cuie.

  • Falcă promite că licitarea proiectării și execuției vor avea loc indiferent de votul consilierilor.

Amintiri din antichitate

Cândva, într-o antichitate cu care-am fost contemporan eu și cu care poate-ai fost contemporan și tu cititorule, cei copii aveau puncte foarte precise de întîlniri: groapa cu nisip, leagănele de prin parcuri, tăpșanele pe care se juca futbol până la sleirea de puteri, cei adolescenți aveau și ei locurile lor de întîlniri secrete: colțu’ blocului, colțu’ străzii, colțu’ islazului, cei tineri se-ntâlneau tot pe la puncte fixe după azimuturi perfect știute pe dinafară: ceasu’ Podgoria, Cinema Dacia (la ultimul spectacol, desigur), teatru (mai rar, dar în lojă dacă se putea), biblioteca publică (am întîlnit și asemenea specimene: eu, spre exemplu), la Libelula, la gară (în cazuri de despărțiri scurte sau de divorțuri lungi), pe ștrand (o, tempora!), iar cei foarte tineri (cărora le albiseră pletele și mustețile de-atîta tinerețe deasă), aveau Parcul Eminescu – la un șah (doamne, unde-s oare tinerii aceia de demult, falnici deși gârboviți, care jucau șah pe-ntrecute și pe rupte, și orbul acela fabulos care juca dumnezeiește și bătea tot ce prindea oare pe unde-o mai fi fiind – de-o mai fi pe undeva, și ce-o mai fi făcînd – de-o mai face ceva?).

Exista pe-atunci, și exista dintotdeauna, însă acum dispare progresiv, dispare programat cu metodă, un formidabil de acut și de stenic sentiment al locului, ceva care te lega de sol, de-un anumit sol, de parc-ai fi fost copac și-ai fi prins rădăcini adânci și ți se părea că-ți dau lăstari pe la încheieturi. Acest sentiment al locului a ținut o nație adunată, neclintită-n istorie, și-acest sentiment al locului i-a făcut pe oameni, pe români parcă și mai abitir, să-și stupească-n palme, să puie cu nădejde mîinile pe topoare, sape, furci și coase și să dea la cap tuturor haimanalelor istoriei care, vorba lui Eminescu, „… au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămînt şi apă”.

Amintiri din prezent

Ceva gînduri asemănătoare, cernite, mă străbăteau ieri, odată ieșit de la conferința de presă a primarului Aradului și pornit spre Piața Catedralei. A spus primarul nostru că Pieței Catedralei și Pieței Avram Iancu li s-a pus cruce: „Vineri se vor aproba în Consiliul Local Municipal proiectele de hotărîri pentru construirea unei parcări subterane de 200 de locuri în Piața Avram Iancu, și a unei parcări cu două nivele: subteran și suprafață, de 500 de locuri, în Piața Catedralei. Inițial, și consilierii principalului partid de opoziție au fost de acord cu proiectul, dar ulterior s-au opus. Nu mai pot să aștept. Dacă vineri se vor respinge cele două proiecte, oricum se va demara licitarea proiectării și a execuției”, a spus Gheorghe Falcă – și părea și foarte mulțumit de sine și foarte încrezător în apropiata și iminenta victorie. Că va fi o victorie se dovedește astfel: proiectele au nevoie de votul favorabil al majorității simple, iar majoritatea simplă e asigurată oricum – un raționament simplu ca majoritatea necesară în consiliu, și se imaginează crucea sănătoasă și definitivă plantată fără drept de apel la căpătâiul celor două piețe amintite și care-și trag ultimele răsuflări, horcăind ca orice ființă care simte că-i începe sfârșitul.

Mai spunea primarul că Aradul are o strategie bine pusă la punct între trafic și parcări, ceea ce nu-i deloc rău zic eu, însă parc-ar fi necesară și-o strategie între Arad și arădeni, ca și una între arădeni și ei înșiși.

Gânduri în condiții pedestre

Preumblîndu-mi pașii tîrîș, agale și-ncetișor spre încă actuala Piață a Catedralei, viitoare Parcare a Catedralei, mă imaginam c-aș fi fost c-o zi-n urmă, pe când eram revoltător și rușinos de tînăr (ca și azi dealtfel), și-mi dădeam întâlniri cu iubita (că erau mai multe, dar nu spun!), ba în Piața Catedralei (ca să cumpărăm petrenjel bun să ne ascundă damfurile de tutun rămase-n cerul gurii și-n nări după ce mâncam ciocolate, ecleruri și savarine), ori în spate la teatru (ca să refacem la modul sublim drama lui Romeo al Julietei și-a Julietei lui Romeo), și-i dădeam preafrumoasei Marghiolița un SMS (pe-atunci se scria pe hîrtie și se trimetea prin geam, legat cu sfoară de-un pietroi mai zdrăvănuț), în care ziceam așa (în limbajul adolescentino-tineresc de azi): t astpt in parkare la 159, la bemveu negru. t tzuk. je.

Până-n Piața Catedralei mi-au mai trecut gîndurile negre și grele (de unde se vede că mersul pe jos aduce și unele foloase), așa că am făcut unele fotografii – ca să știe urmașii mei ce-am avut noi și ce-au pierdut ei, și-am stat de vorbă cu oameni diferiți, vînzători în piață și cumpărători tot acolo. De vorbit am vorbit cam cu tot felul de cumpărători, dar printre vînzători i-am vînat de-a dreptul pe cei care veneau din grădini, nu din depozite angro (limbaj fie de analfabet, fie de ciumete). Aș scrie aici tot ce-a spus fiecare dintre cei cu care m-am conversat, dar mi-ar trebui tot spațiul ziarului până la Crăciun, după cum, dac-aș scrie tot ce mi-au spus cumpărătorii, aș umple toate ziarele anului viitor, așa că spun așa: nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a arătat entuziasmat de ideea unei parcări în vreuna dintre cele două piețe. Vă dau cuvîntul meu de cinste că m-am chinuit să găsesc un astfel de om, am cătat chiar cu lumânarea, am pierdut timpul și-am întîrziat la serviciu și era să fiu dat afară prin demitere-concediere, am lipit mici afișe publicitare pe care-am scris „Caut un om cară să fie de acord cu… Ofer seriozitate și șpagă”, însă toate eforturile mi-au fost zadarnice: nimeni n-a vrut să fie de acord nici cu desființarea piețelor, nici cu înființarea parcărilor.

Despre medierea sentimentelor

Nu înșir aici suduielile calme și furiile liniștite care s-au dezlănțuit în timpul discutării temei, că au fost destule, și nici n-am să spun că mi-a fost greu să fac oficiul de mediator între conservatorismul plebeu și vizionarismul futurist. Trebuie să spun însă că în toată opoziția asta publică și crâncenă la înnoire (necesară înnoirea, nu spun nu tocmai eu), se deslușește cu ușurință, dacă se vrea, ceva cu mult mai înalt și mai profund decît normala, explicabila și istorica ridicare contra stăpînirii: e sentimentul locului – acela peste care toți trec ca peste o pleavă nefolositoare dar sâcâitoare și de care se-agață și la care fac apel toți, ori de câte ori țara e-n pericol, e sentimentul înrădăcinării – acela care-l ține pe copac vertical și nemișcat, e sentimentul istoriei – acela care te face să-ți vezi viitorul dacă-ți privești trecutul, iar dacă n-ai trecut, salutare viitor.

În loc de concluzii

Vor fi așadar două parcări – și cale de-ntors nu mai e: una sub pămînt în Piața Avram Iancu, una sub pămînt și deasupra pămîntului în Piața Catedralei. După planuri, Piața Avram Iancu va rămîne piață – se spune că va avea chiar și verdeață deasupra parcării, dar cine poate ști…, iar Pieței Catedralei i se va practica o schimbare de sex… ăăă… de sens (cu schimbările astea de gen nici nu mai știu bine ce să scriu, că ajung buimac de cap cu capul), și va fi Parcarea Catedralei – deși catedrala n-are nici în clinul patrafirului și nici în mîneca potcapului cu dormitorul de mașini din fața-i. Mai e puțin timp pân-atunci, ba chiar foarte puțin, deci puneți de-un pelerinaj pe-acolo cît mai aveți ce vedea, ce vinde și ce cumpăra, cât mai puteți înmagazina în memorie priveliștile care peste puțin timp vor deveni trecut, antichitate, legende, povești nepieritoare. Cât despre trecut, istorie, identitate, nație, patrie, strămoși, eroi, jertfe, credeți că-i pasă cuiva de prin cerurile mai înalte sau mai joase ale puterii și-ale politicii de nimicuri de-astea când se pun în cumpănă c-o parcare sau mai multe, c-un mandat de dumnezeu al gloatei sau mai multe, c-un purcoi de bani sau mai multe?

Zic și eu precum Iulius Caesar când a trecut el Rubiconul ca să se repeadă asupra Romei: Alea iacta est! Diferit de el, eu le privesc pe alea, adică pe zaruri (babaroasele politicii), și constat că nouă ne cad mereu necâștigătoare, pe cînd lor mereu invers decît nouă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.